A Royal Affair (Danemarca, 2012)

A Royal Affair este un film danez nominalizat la Oscar pentru categoria Best Foreign Film.  Filmul prezintă situația din Danemarca din anii 1760. Doctorul german Johann Friedrich Struensee este chemat să servească drept medic personal al regelui danez nebun Christian al VII - lea. Doctorul o seduce pe regină, nascută în Anglia, Caroline Mathilde, deziluzionată de soțul său pe care nu îl întâlnise deloc pâna la nuntă. Doctorul și regina au un copil împreună și își ascund legătura cu ușurință din cauza condiției mintale a regelui și a încrederii pe care acesta o poartă doctorului. Ca de obicei, astfel de evenimente nu rămân ascunse prea mult timp și lucrurile iau o întorsătură tragică.

Firul narativ se împarte între povestea de dragoste și legile promulgate de medicul Johann, regină și un grup de reformatori iluminiști. 

Filmul este destul de previzibil. Personajele sunt împărțite clar în cele pozitive și cele negative și este destul de evident cărui grup aparține fiecare personaj. În același timp, filmul pare că își subestimează audiența și încearcă prea tare să se asigure că toată lumea a înțeles, ceea ce îl face mult prea plictisitor și neinteresant. Poate singurele atuuri ale filmului rămân costumele și decorurile. 

În cocluzie, alte filme ar fi merita mai mult nominalizarea, după părerea mea, și A Royal Affair pălește în fața celorlalte filme nominalizate. Orice film cu o agendă politică este neatractiv și plictisitor, deoarece își dă prea mult silința să îți explice și să te convingă.

Kon-Tiki (Norvegia, 2012)

Kon-Tiki este un film care relatează experiența exploratorului norvegian Thor Heyerdal de a traversa Pacificul cu o plută făcută din lemn de balsa în 1947. Scopul lui era să demonstreze că a fost posibil pentru populațiile pre-incașe din America de Sud să se stabilească în Polinezia migrând peste ocean. Thor Heyerdal, împreună cu alți cinci oameni care l-au însoțit, a plecat din Peru și a parcurs aproximativ 7.000 km pe o plută în 101 zile. Kon-Tiki este numele pe care Thor l-a dat ambarcațiunii sale și este numele unei vechi zeități din America de Sud.

Caracteristica principală a filmului nu este de a prezenta o călătorie extraordinară, cu o poveste surpinzătoare, aventură sau dramă intensă. Personajele nu sunt bine conturate și nu evoluează. Totul este simplu din acest punct de vedere. Meritul principal al filmului este de a prezenta niște imagini impresionante din Pacific - oceanul, cerul, rechinii, pluta, totul folosind o mulțime de nuanțe de albastru. Cuplu de regizori Joachim Rønning și Espen Sandberg se folosesc în mică măsură de efecte speciale și lasă peisajul să își facă treaba. 

Deși Kon-Tiki nu are un efect așa de puternic, reușește din plin să prezinte forțele impresionante ale naturii și satisfacția obținută învingându-le.

Coperta cărții. 
Supracoperta s-a pierdut

Când am mers acasă, am găsit și cartea scrisă de Thor Heyardal în urma expediției - Expediția Kon-Tiki cu pluta pe Oceanul Pacific, apărută la Editura Științifică in 1968. Deși nu am citit-o în întregime, am rămas neimpresionat de tonul de Indiana Jones și de modul în care Thor Heyerdal se laudă singur. Aventura a fost remarcabilă, dar, povestită pe un ton mai normal și cu puțină modestie ar fi oferit o lectura mai plăcută.

Dune - Frank Herbert

Frank Herbert, Nemira, 2012, traducerea - Ioan Doru Brana

Nemira m-a impresionat cu aceasta carte dinainte să o citesc. Coperta și paginile sunt de calitate și, deși cartea are peste 800 de pagini,  nu sunt probleme să o ții deschisa chiar dacă ajungi pe la mijlocul ei sau să vezi începutul rândurilor. Despre poveste știam ceva dinainte, din jocurile pe calculator care circulau pe floppy disk - uri când eram mic.

Conform Britannica, Dune, apărută in 1965, este una din cele mai bine vândute serii SF, dar cu toate acestea, manuscrisul primului volum a fost refuzat de 20 de ori înainte de a fi publicat.

Tema principală a cărții este una ecologică. Acțiunea din  Dune  se petrece pe planeta Arrakis, ajunsă un deșert imens, dar singurul loc din galaxie unde se găsește prețioasa mirodenie și unde poplația bășninașă, fremenii, visează să creeze un loc cu vegetație bogată.  Povestirea îl are în centru pe Paul Atreides - Muad'Dib. Cartea prezintă și relația dintre politică și religie, după cum spune o învățătură a școlii Bene Gesserit: 

Când politica și religia călătoresc în aceiași caleașcă și când caleașca aceasta este condusă de un sfânt(baraka), nimic nu le poate sta în cale (Anexa II - Religia Dunei, pg. 778).

Paul Muad'Dib este trist să asiste la transformarea prietenilor în adoratori, iar în cele din urmă își dă seama că odată pornit pe acest drum, orice ar face, va rămâne un conducător sfânt în amintirea comunității fremene de pe Arrakis. În timpul duelului final el realizează:

Acesta este punctul culminant. După asta, viitorul se va deschide, norii se vor destrăma, lăsând loc unui nimb glorios. Dacă mor, vor spune că m-am jertfit pentru ca spiritul meu să-i călăuzească. Dacă trăiesc, vor spune că nimic nu poate să i se opună lui Muad'Dib (pg. 742).

Din cauza consumului de mirodenie, Paul are viziuni preștiente. Cele mai adânci vizuni se termină cu jihadul galactic, pe care Paul încearcă să îl evite. El își dă seama că evenimentele din viziunile sale sunt condiționate de mai multe posibilități, spre deoseire de membrii Ghildei, care au o vedere de suprafață, astfel încât ei nu văd toate posibilitățiile unui eveniment din viitor. Cu toate acestea, Paul nu poate să înlăture jihadul galactic din vizunile sale asupra viitorului, lucru care îl ingrijorează în permanență.

În concluzie,  Dune este o carte cu o poveste destul de captivantă și volumul este foarte bine realizat. Unul din minusuri ar fi firul narativ destul de previzibil, dar sfârșitul reușește să te lase cu câteva întrebări în minte fără să pară prea forțat.

The Shunned House - H.P. Lovecraft

From even the greatest of horrors irony is seldom absent.

Zilele astea eram interesat sa citesc descrieri si primul loc unde m-am dus a fost H.P. Lovecraft. Lovecraft este renumit pentru literatura sa fantastica, gotica si macabra, insa recunosc ca asta e prima mea lectura. Am ales The Shunned House pentru ca se gaseste gratis aici si aici.

Povestirea prezinta cazul unei case bantuite, dar nu, in modul clasic, de fantome, vampiri sau varcolaci. Defapt am terminat povestea si nici nu mi-am dat seama exact ce/cine bantuia casa. Generatii de-a randul ale familiei Harris traiesc aici si sanatatea li se deterioreaza brusc si constant, ajungand la o moarte prematrura. Casa si imprejurimile sunt pline de umezeala, de plante moarte si de un fel de ciuperci fosforescente, mai ales beciul locuintei. Protagonistul si unchiul sau, dr. Elihu Whipple, fac cercetari si descopera ca locul a apartinut initial unei familii de hughenoti din Franta, familia Roulet, care avea o pasiune pentru fenomene stranii, iar casa a fost construita pe locul fostului cimitir al familiei. 

In cele din urma protagonistul, impreuna cu unchiul sau, sunt hotarati  sa omoare orice ar fi ceea ce bantuie casa. Cei doi merg in beciul locuintei inarmati cu un aruncator de flacari si un mecanism complex care sa anihileze  orice prezenta supernaturala, insa fara nici un efect. In timpul de veghe al Dr. Elihu, protagonistul este trezit din somn de un tipat. Intorcandu-se vede un corp galben, asemanator unui cadavru si plin de ochi care iese din podeaua beciului si dispare prin semineu. Unchiul sau devine un monstru care se descompune luand pe rand infatisarea tuturor persoanelor care au murit in casa. 

Protagonistul se intoarce acolo cu o masca de gaze, o lopata si sase recipiente de acid sulfuric. El sapa in podeaua beciului si gaseste ceea ce pare a fi cotul unui monstru urias. Goleste acidul sulfuric in  groapa si in aer se degaja un gaz galben. Ciupercile fosforescente si umezeala dispar. Mai tarziu vegetatia revine la viata si casa poate fi din nou inchiriata. 

Desi intial nu am fost impresionat de poveste, mi-am schimbat intr-o oarecare masura parerea a doua zi, cand mi-am dat seama ca te lasa fara nici o idee clara despre ce s-a intamplat si asta ma gandesc ca inseamna proza fantastica si macabra. 

Film - 2013 (Oscars - Best Foreign Film)

Anul ăsta am să reușesc să fac ceva ce îmi propuneam de mai multă vreme. Am să mă uit la toate filmele care au fost nominalizate la Oscar la categorie Best Foreign Film și am să aleg câștigătorul meu înainte să o facă juriul.

Încerc să nu mă las impresionat de premii, deși mă gândesc că oferă anumită notorietate și recunoaștere. Si oricum, Best Foreign Film pare categoria cea interesantă de la Oscaruri.

Aici e lista, în caz că este cineva interesat. Am adăugat și filmele care au ajuns pe shortlist în Ianuarie ca să fie mai consistentă.

• Amour - Michael Haneke (Austria)
• War Witch (Rebelle) - Kim Nguyen  (Canada)
• No - Pablo Larrain (Chile)
• A Royal Affair (En kongelig affaere) - Nikolaj Arcel (Danemarca)
• The Intouchables (Intouchables) - Olivier Nakache, Eric Toledano (Franța)
• The Deep (Djupio) - Baltasar Kormakur (Islanda)
• Kon-Tiki - Joachim Ronning, Espen Sandberg (Norvegia)
• Beyond the Hills (După dealuri) - Cristian Mungiu (România)
• Sister (L'Enfant d'en haut) - Ursula Meier (Elveția)

Cinci ore cu Mario

Miguel Delibes, Rao 2009, traducerea -Tudora Șandru Mehedinți

Despre Miguel Delibes am auzit din întâmplare dintr-o parte sau alta, așa că atunci când am dat peste cartea asta m-am hotărât să o cumpăr. Delibes s-a născut in 1920 la Valladolid (Spania), iar în 1993 i-a fost acordat Premiul Cervantes.

Cinci ore cu Mario prezintă monologul pe care Carmen îl are la capul soțului ei decedat subit. Ea răsfoiește Biblia lui Mario, și pornind de la pasajele subliniate de acesta, își toarnă năduful adunat în anii căsniciei, datorat în mare parte diferențelor ideologice dintre cei doi. Carmen și-ar fi dorit o mașină, o casă mai mare, mai multă atenție din partea soțului, în timp ce Mario se deplasa cu bicicleta, era idealist și visa o societate mai bună.

Cu excepția primului și ultimului capitol, cartea se compune în întregime din monologul lui Carmen, aceasta menționând iar și iar aceleași reproșuri, dar în fiecare capitol mai adăugând unul, două în plus. Citatele care urmează sunt complet aleatorii.

Ori una, ori alta, Mario, că nu te înțelege nimeni, ori ești dușman, ori ești prieten, dar dacă ești prieten, stai cu cei de condiția ta, aiuritule, așa-ți stă bine, și lasă în pace muncitorii și mârlanii care știu să se descurce singuri, l-ai auzit pe Paco, lasă-i în plata Domnului pe toți, și servitoarele, că azi toată lumea vrea luna de pe cer. Am comentat cu Valen de mii de ori că parcă vă jucați cu cuvintele fără rost, iubitule, îi tot dați zor cu Dumnezeu, cu semenii noștri, dar dacă sărătoncii studiază și o termină cu sărăcia, vrei să-mi spui către cine o să ne mai îndreptăm noi mila? Hai, spune-mi, că voi aveți răspuns la toate!(p. 114)

Nu te înțelege omul, Mario, ăsta-i adevărul, dacă te gândești bine, nici tu însuți nu te înțelegi, vezi de pildă treaba cu mielul lui Hernando de Miguel, să i-l arunci prin casa scării mai-mai să-l omori, și pe urmă îți petreci toată după-masa cu mâinile-n sân, "conflictele acestea între caritate și corupție nu pot fi rezolvate de nimeni", ia te uită ce mai problemă, de n-aș avea eu decât asta pe cap, că devii imposibil, scumpul meu, una e să scrii chestiile astea plictisitoare pentru cine vrea să le citească și alta să mi le debitezi mie, cu mâinile-n sân, că mă înnebuneai de cap, pe cuvânt, și dacă eu profitam ca să-ți vorbesc de bani sau de Seatul 600, sau de orice alt lucru important, tu de colo, "taci", ca și cum n-aș fi fost cu tine, că nu-i lucru care să mă revolte mai mult decât să vorbești despre ce ai tu chef și să taci când îți convine.(p. 146) 

Dar așa cum arăți, Mario, ce ți se pare ciudat să te ia drept un nimeni și chiar să-ți ardă una? Nu, Mario, asta-i ceva ce n-am să-ți pot ierta chiar de-aș trăi o mie de ani, o asemenea neglijență cu care te și fălești și în plus mai și fumezi tutunul ăla care nici nu se mai găsește pe nicăieri și duhnește îngrozitor, dragă, pentru că, presupunând că te-ar fi oprit și tu ai fi mirosit a tutun bun, poate să-ți pară o prostie, dar crezi că gardianul nu și-ar fi cerut scuze? "Iertați-mă, v-am luat drept altcineva", cu siguranță, e clar ca bună ziua; (p. 209)

Îmi pare rău să spun că nu prea m-a prins cartea. Poate nu am fost în dispoziția necesară sau poate am întins-o de-a lungul a prea multe zile. Reproșurile unei soții, pe 200 de pagini, și conflictul dintre un intelectual și un mic burghez nu prea au reușit să îmi capteze atenția, deși cartea mi se pare bine scrisă și am rămas cu o imagine a Spaniei din anii '60. Oricum, după asta simt nevoia de ceva mai "tare", așa că am să recitesc Frații Karamazov de Dostoievski.

Steaguri în ţărână

William Faulkner

Editura Rao

Traducerea - Mircea Ivănescu

Asta a fost prima carte de W. Faulkner pe care am citit-o și nu mi-a părut deloc rău, probabil și din cauza traducerii lui Mircea Ivănescu.

Acțiunea din Steaguri in țărână se petrece în jurul familie Sartoris, o familie aristocrată din sudul Statelor Unite. Figura patriarhala este colonelul John Sartoris, care a luptat în Razboiul Civil (1861-1865), a construit calea ferată și este un personaj cunoscut de întreaga comunitate. Din familie însă, au mai supraviețuit doar Virginia Du Pre (matușa Jenny), sora colonelului, fiul colonelului, Bayard Sartoris (bătrânul Bayard) și stră-nepotul acestuia Bayard Sartoris (tânărul Bayard).  La începutul romanului tânărul Bayard se întoarce din Primul Război Mondial, unde a luptat ca și pilot. Bayard a mers la război cu fratele său geamăn, John, dar acesta a murit  în acțiune. Bărbații familiei Sartoris erau cunoscuți drept bezmeticii comunității. Asta și moartea fartelui în război îl împing pe tânărul Bayard la un comportament auto-distructiv, mai ales condusul în viteză, iar mătușa și unchiul său nu au cum să îl tempereze. În urma unui accident de mașina tânărul Bayard este nevoit să petreacă câteva luni în pat, timp în care se apropie de Narcissa Benbow, iar cei doi se căsătoresc. Însă tânărul Bayard nu se cumințește nici acum și mai face un accident cu mașina, ceea ce îi provoacă bătrânului Bayard un atac de cord. Bântuit de vină, dar și de lipsa fratelui și a înclinației familie pentru fapte nebunești, tânărul Bayard pleacă din Jefferson, părăsindu-și soția însărcinată. La sfârșitul cărții el moare testând un avion concept, în aceiași zi în care se naște fiul său și al Narcissei. 

Steaguri în țărână are un ton melancolic si nostaligic, cu multe monologuri interioare. Cartea face parte din operele „generaței pierdute”, a soldaților întorși din Primul Război Mondial care nu se mai pot integra în comunitatea din care au plecat, însă Faulkner pune alături nostalgia pentru vechiul sud, care se schimbă tot mai mult. Faptele nebunești ale colonelului Bayard reprezentau dovezi ale eroismului si a spiritului nobil, în timp ce acțiunile tânărului Bayard sunt semne ale disperării și a nepăsării.

Beowulf

Nor is it a good exchange when the blood of friends must be the coin for settling accounts! (p.37)

Wordsworth Classics of World Literature, 2007, Translated by Marc Hudson.
Engleza veche (Old English) a fost una din materiile mele preferate în facultate. Nu știu nici eu exact ce m-a atras, dar am fost și bun la ea încă de la început, și asta fără să îmi dau prea mult silința.

Mi-am propus ca vreme de un an, un an jumate să citesc doar cărți clasice, cărți scrise înainte de 1950. Cum Beowulf stătea de multă vreme în bibliotecă, fără să îi acord prea mare atenție din timpul facultății, când am frunzărit-o puțin, am început cu ea.  

Acțiunea din Beowulf nu este prea complexă, dar sunt multe detalii. Cartea începe în Danemarca unde sala de petrecere a regeleui Horthgar, Heorot, a fost devastată timp de 12 ani de un monstru numit Grendel care îi mănâncă pe supușii regelui. Beowulf sosește pe neașteptate și se oferă să îl scape pe rege și Heorot de monstru. După o seară de ospăț, cu multă curtoazie, ceva nepolitețe și multe discuții, regele se retrage și îl lasă pe Beowulf la conducere. În timpul nopții Grendel vine din mlaștini și se luptă cu Beowulf, iar acesta îl prinde atît de bine încât Grendel nu mai poate scăpa și își lasă brațul acolo.

A doua zi toată lumea se bucură, dar seara mama lui Grendel vine să-și răzbune fiul și omoară pe unul din războinici lui Hrothgar. Dimineața Beowulf o caută, o omoară și se întaorce cu capul lui Grendel. Danezii se bucură din nou, Horthgar îi laudă vitejia lui Beowulf, iar acesta, îmbogățit cu onoare și daruri se întoarce acașă la Hygelac, regele Gheților/Gothților.

Partea a doua a poemului trece repede peste moartea regelui Hygelac în luptă, moartea fiului său, succesiunea lui Beowulf la tron și domnia liniștită a acestuia timp de 50 de ani. Însă apare un nou pericol, un dragon care scuipă foc face ravagii prin țară. Beowulf, în ciuda vârstei, nu se dă înapoi de la luptă. Batalia este lungă și crâncenă, deloc asemănătoare cu bătăliile din tinrețea lui Beowulf. Pe lângă asta, însoțitorii săi fug de luptă, cu excepția tânărului Wiglaf. Beowulf omoară dragonul, dar este rănit mortal. Poemul se încheie cu înmormântarea sa și cu o elegie cântată de o femeie.

Poemul Beowulf este în mod clar o moștenire a folclorului german, dar are și o influență a spiritul creștin. Beowulf pare mai altruist decât alți eroi germanici și bătălii sale nu sunt împotriva omenilor, ci împotriva unor monștri, dușmani ai întregi comunități și ai civilizațiiei. Moartea sa este un final reușit pentru un poem eroic.

Beowulf stârnește mai degrabă interesul unui istoric, decât al unui amator de literatură, în această ediție mai mult de jumate din carte este dedicată comentariilor și notelor, însă cu siguranță cititorii nu vor regreta alegerea, mai ales dacă vor avea și puțină răbdare. Oricum, filmul Beowulf (2007), nu îl recomand nimănui. Am făcut și eu greșeala să ma uit la el după ce citisem cartea și m-a scârbit de poveste pentru o vreme.  

Douasprezece scaune

Ilf si Petrov, Rao, 2004, traducerea - I. Flavius, M. Leicand.

Romanul Douasprezece scaune a aparut pentru prima data in 1928 si reprezinta primul rezultat al colaborarii celor doi autori.

Actiunea se petrece in goana dupa comoara ascunsa de soacra lui Ippolit Matveevici Vorobianinov, functionar al statului sovietic, intr-unul din cele douasprezece scaune care s-au aflat in fosta lor casa boiereasca. Cartea se anima o data cu intrarea in scena a "maestrului combinatiilor", fiul supusului turc Ostap Bender.

Ilf si Petrov nu ne ofera o carte filozofica sau psihologica, nici o explicatie sau istorie a materialismului istoric. ci o satira a societatii rusesti din timpul NPE-ului sovietic ( Noua Politica Economica), dintre anii 1921-1928.

Pe langa multele replici amuzante, mi-a placut primul paragraf, care mi s-a parut un bun inceput de carte:

In orasul X, capitala de judet, erau atat de multe frizerii si intreprinderi de pompe funebre, incat ai fi putut crede ca locuitorii acestui oras se nasc ca sa se barbiereasca, sa se tunda, sa-si faca o frectie si, indata dupa asta, sa moara. In realitate insa, in orasul X, capitala de judet, oamenii se nasteau, se barbiereau si mureau destul de rar. Orasul ducea o viata cat se poate de linistita. Serile de primavara erau incantatoare, noroiul lucea in lumina lunii ca antacitul si toti tinerii din oras erau atat de indragostiti de secretara comitetului sindical al lucratorilor din intreprinderile comunale, incat acest lucru o impiedica sa stranga cotizatiile.

Nu pot sa inchei fara sa nu prezint si situatia poeziei in perioada respectiva:

Pe coridor se plimba poetul redactiei, care ii facea curte unei dactilografe, ale carei solduri modeste dezlantuiau in el sentimente poetice. El o conducea la capatul coridorului si, ajunsi langa ferestra, ii facea declaratii de dragoste, la care fata ii raspundea:
- Am astazi numca suplimentara si sunt foarte ocupata.
Asta insemna ca il iubeste pe altul.
Poetul se incurca in picioarele celor de la redactie si adresa tuturor cunoscutilor aceeasi cerere uimitor de monotona:
-Da-mi zece copeici pentru tramvai(p. 246) 

Citatele care mi s-au parut amunzante nu le pun, si-ar pierde din farmec daca ar fi scoase din context, si ii las pe viitorii cititori sa decida singuri care replici merita onoarea de a fi mentionate. Dousprezece scaune mi-a oferit o lectura placuta si mi-a adus aminte de o atmosfera distrata, de care imi era dor.

Un om fara de tara

Kurt Vonnegut, Rao, 2008

Cartea a aparut prima data in 2005, la sfarsitul vietii lui Kurt Vonnegut, mai exact cand acesta avea 82 de ani. Ea contine eseurile, cugetarile si alte paraei ale autorului despre starea Statelor Unite si nu numai.

Un om fara de tara este o carte amuzanta si putin cinica. Titlul vine de la faptul ca autorul nu se mai regaseste in politica Statelor Unite, asa cum era ea pe vremea presedentiei lui G. W. Bush.

Dar nu intreg continutul cartii tine de politica. Intr-un capitol Kurt Vonnegut analizeaza operele literare in functie de doua axe - axa Inceput Sfarsit si axa Noroc Ghinion. Povestea de tip 'un om la ananghie' incepe sus pe axa N-G, apoi se ivesc problemele, iar la final totul se rezolva cu bine. Cea de tip 'un baiat intalneste o fata' incepe cu personajul nici sus, nici jos pe axa N-G. Apoi el coboara, intalneste fata, ceea ce il face sa urce considerabil. Povestea Cenusaresei incepe jos pe axa N-G - fata si-a pierdut parintii, are o mama vitrega intepata si niste surori vitrege nesuferite. Ea urca incet cand i se arata zana. Apoi ajunge sus de tot cand participa la bal si este apreciata de toata lumea, insa cade vertiginos dupa mizul noptii, dar nu la fel de jos ca si inainte, acum ca Cenusareasa are in spate experienta balului unde printul s-a indragostit de ea. La final printul se casatoreste cu ea si urmeaza Noroc la infinit. Povestirea Metamorfoza de Kafka incepe jos pe scara N-G, personajul are o slujba rea, o familie neintelagatoare, nu are prieteni, iar pe langa asta se trezeste intr-o dimineata transformat intr-un gandac de bucatarie - Ghinion la infinit. In Hamlet de W.Shakespeare nu poti sa zici daca evenimetele sunt bune sau rele, daca povestea urca sau coboara pe axa N-G. Si poate chiar de asta Shakespeare este un scriitor asa bun, pentru ca precum in viata, habar nu ai daca ce se intampla e bine sau rau (asta e parerea lui Kurt Vonnegut).

In acelasi timp mi se pare ca Vonnegut asa si niste fobii tipic americane, cum ar fi teama ca vom ramane fara combustubil, sau teama ca tehnologia va distruge umanitatea, care totusi e de inteles daca ne gandim ca era destul de batran cand a iesit cartea.

Cartea fizica mi se pare foarte reusita, coperta reusita, supracoperta reusita, iar pe langa asta mai este insotita si de ilustratiile autorului. Ceea ce o face o alegere buna pentru un cadou, mai ales ca nu e nici o lectura grea, dar nici saraca.

La final, unele citate.

Am ceva de zis in apararea umanitatii: nu are importanta in ce epoca, inclusiv in aceea a Gradinii Raiuliui, lumea s-a trezit aici. Si, cu exceeptia Gradinii Raiului, existau toate conditiile care sa te faca sa o iei razna, chiar daca nu erai scrantit dintru inceput. Intre lucrurile innebunitoare care exista in prezent se numara iubirea si ura, liberalismul si conservatorismul, automobilele si cartile de credit, golful si baschetul feminin.

Iata o lectie de scriere creatoare. Regula intai: Nu folositi punctul si virgula. Ele sunt hermafroditi travestiti, deci nu reprezinta nimic. Acest semn de punctuatie arata doar ca ati trecut prin scoala.

Viata este ceva cu ce nu trebuie sa tratezi nici macar un animal.

De ce divorteaza atat de multa lume in prezent? Pentru ca nu mai avem familii numeroase. Era o vreme cand, dupa casatorie, mireasa gasea mult mai multe persoane cu care sa discute despre orice. Iar mirele avea destui prieteni carora sa le spuna glume neroade.

Muntele vrajit

Thomas Mann, Rao, 2009

Zilele astea am citit Muntele vrajit, publicata de Thomas Mann in 1924, carte primita cadou de Craciun de la draga mea sotie. Mare parte din timpul lecturii eram preocupat sa gasesc cheia romanului si ma gandeam ca trebuie sa vina mai la sfarsit, din moment ce cartea Muntele vrajit este destul de groasa.

Thomas Mann incepe actiunea din Muntele vrajit cu vizita de trei saptamani pe care tanarul Hans Castorp o face varului sau, Joachim Ziemssen, la un sanatoriu pentru tuberculosi, aflat la o altitudine ridicata in muntii Elvetiei. Dupa cele trei saptamani insa, Hans afla ca are si el o mica pata umeda, ceea ce il face sa isi continue sederea, nu cu mari regrete. El se adapteaza vietii de la sanatoriu international Berghof, se indragosteste de o pacienta rusoaica, Madam Clavdia Chauchat, si isi dedica mare parte din timp meditatiei asupra lui Homo Dei.

Lodovico Settembrini, un umanist italian, este primul care isi disputa sufletul tanarului inginer, urmat de micutul Leo Naphta, un evreu devenit calugar iezuit, antagonistul lui Settembrini, mai putin pisalog, dar mai radical, iar la final dionisiacul mynheer Peeperkorn, un batran negustor olandez.

In timpul unei plimbari cu schiurile prin munti Hans Castorp ajunge la o concluzie in ceea ce priveste meditatiile sale,

Moartea este o mare forta. Cand te apropii de ea, te descoperi si mergi cu pas cadentat, in varful picioarelor. In cinstea ei te imbraci sobru si numai in negru, caci ea poarta colereta de ceremonie a trecutului. Ratiunea este natanga in fata mortii, caci ea nu-i nimic altceva decat virtute, in vreme ce moartea este libertate, desfranare, lipsa formei si voluptate, spune visul meu, iar nu iubire...Moartea si iubirea- aceasta-i o rima improprie, de prost gust, o rima falsa! Iubirea infrunta moartea; numai ea singura, nu virtutea, este mai tare decat moartea. Ea singura, nu virtutea, inspira gandurile bune. Forma nu este nici ea altceva decat iubire si bunatate: forma si civilizatia unei comunitati rationale si prietenoase, a unei conditii umane armonioase, cu subintelesul discret al festinului sangeros(...) In inima vreau sa-i pastrez mortii intreaga mea credinta, insa vreau sa-mi aduc limpede aminte ca orice credinta daruita mortii si trecutului nu este decat viciu, voluptate intunecata si antiumana atunci cand porunceste gandului si conduitei noastre. Omul nu trebuie sa ingaduie mortii sa domneasca asupra gandurilor lui in numele bunatatii si iubirii. Si cu asta ma trezesc... Caci mi-am dus visul pana la capat(p.641).

Insa gandurile se estompeaza si chiar in aceiasi seara Hans nu mai intelegea atat de bine ceea ce visase.

Joachim Ziemssen moare din cauza hotararii lui de se intoarce la cariera militara pe cand inca nu era deplin vindecat. Clavdia Chauchat revine la sanatoriu insotita de negusotrul olandez Peeperkorn si dispare dupa moartea acestuia, Naphta se sinucide intr-un duel cu Settembrini si intreg sanatoriul este stapanit de o mare irascibilitate.

Finalul din Muntele vrajit il prezinta pe Hans Castorp ramas la sanatoriu timp de sapte ani. Primul razboi mondial izbucneste iar Hans se ofera voluntar. Cartea se termina cu o interogatie

Au fost clipe cand din moarte si desfrau trupesc a tasnit, in visurile tale in care 'stateai la carma', un vis de dragoste. Oare din aceasta sarbatoare a mortii, din parjolul nemernic care a incediat de jur imprejur cerul acestei inserari ploioase, se va inalta, intr-o zi dragostea?(p. 921)

Pana la urma nu sunt sigur daca Muntele vrajit de Thomas Mann este ironic sau trebuia luat ca atare. Poate am sa ma dumiresc la a doua lectura, indicata si de autor intr-un blurb pe coperta IV.

Ma gandesc ca ar fi fost mai multe de spus despre Muntele vrajit, dar am scris o pagina despre o carte de peste 900 de pagini.

Spre far

Autor: Virginia Woolf

Editura: Rao

An aparitie: 2011

Pret: 22

Zilele trecute am avut pentru cateva vreme cartea Virginiei Woolf, inainte sa o dau mai departe, si daca tot am recitit o carte care imi placuse in trecut, mi-am spus sa nu pierd ocazia nici cu aceasta.

Romanul a aparut in 1927, pe la mijlocul carieriei scriitoarei. Actiunea este impartita in 3 capitole (Fereastra, Timpul trece, Spre far) si se desfasoara in jurul doamnei Ramsay, o femeie foarte frumoasa, mama si sotie ajunsa la 50 de ani, la care se raporteaza toate celalalte personaje.

Stiu ca multa lume se plange ca Spre far este o lectura grea, fara fir epic cursiv si altele. Mie mi-a placut, mi-a placut chiar foarte mult. Mi-a placut scena de la cina, cand doamna Ramsay se straduieste sa organizeze un eveniment deosebit, iar toata lumea se simte stingherita, insa nimieni nu zice nimic, ba chiar fac eforturi pentru a nu se da de gol ajungand sa fie singuri impreuna. Mi-a placut descrierea celor 10 ani care trec in al doilea capitol. Mi-a placut ultima parte cand James vrea sa ramana nervos pe tatal sau, dar Cam nu poate. Dar, cel mai mult mi-a placut sfarsitul primului capitol - Fereastra, cand doamna Ramsay isi face sotul sa inteleaga ca il iubeste, fara a o spune explicit (as fi pus paragraful, dar a trebuit sa dau cartea si nu am mai apucat sa il notez; nu am reusit nici sa il memorez :) ).

Acum imi ramane sa citesc celalate doua carti ale V. Woolf pe care le am - Anii si Eseuri alese. Pana acum am mai citit doar niste povestiri dintr-o antologie de proza scurta englezeasca.

Un veac de singuratate

Autor: Gabriel Garcia Marquez

Editura: RAO

Pret: 45

Anul aparitiei: 2011

Am recitit zilele astea cartea lui Marquez despre satul Macondo care se naste sub ochii cititorului.

Romanul a fost publicat prima data in 1967 si este responsabil pentru conscrarea autorului. Spatiul cartii este satul Macondo. La infiintarea sa lucrurile sunt asa de noi incat pot fi aratate cu degetul. Pana la sfarsitul cartii ele devin vechi, in paragina si aproape parasite. Timpul nu exista. Primul care isi da seama de aceasta este fondatorul satului, Jose Arcadio Buendia, iar actiunea se desfasoara intr-o succesiune de personaje Aureliano si Arcadio, Remedios, Amaranta si Ursula.

Toti ajung sa isi dea seama ca singurul lucru care ii leaga este singuratatea. Scopul ultim este cunoasterea; cunoasterea propriei povesti care dezleaga misterele lumii.

Bineinteles, cartea m-a prins mai putin decat la prima lectura, cand nu am mai putut sa o las din mana, insa sfarsitul mi-a placut mai mult, poate si pentru ca nu imi mai aminteam aproape deloc ultima pagina.

In final ma opresec putin si asupra copertei care mi se pare ingrozitoare: o cladire, valuri, pescarusi, totul pe fond albastru. Prea ingramadita, prea multe, prea nimic. Ehei, dar cum se zice, nu judeca cartea dupa coperta.

Night

Autor: Elie Wiesel

Am avut unele rezerve in a lua cartea de la biblioteca din cauza faimei de care se bucura autorul ei, insa dupa ce am terminat de citit rezervele au trecut.

Cartea prezinta pe scurt(127 pagini) experienta lui Elie Wiesel din timpul cand a fost deportat, la varsta de 15 ani, impreuna cu parintii si surorile sale.

Daca ar trebui neapart sa aleg ce rol trebuie sa am, as prefera sa fiu de partea victimelor decat de cea a agresorilor. Dupa terminarea razboiului majoritatea nazistilor au afirmat ca nu au facut altceva decat sa execute ordinele sau, altii, ca nu au fost constienti de ce faceau. Inseamna ca fiecare am putea ajunge in postura de agresori fara sa bagam de seama daca nu acordam destula atentie lucrurilor.

Domnilor Copii

Autor: Daniel Pennac
Editura: Univers, Colecţia Cotidianul

Iată personajul principal: Albert Crastaing, prof de franceză la a 5-a B (şi nu numai) pe care o teriorizează din plin, aşa cum a facut cu toţi elevii de-a lungul celor 30 de ani de profesorat. Subiectul preferat pentru compuneri - familia: imaginaţi-vă familia ideală; o după masă petrecută împreună cu familia; sora ta; descrieţi-vă familia în sus; descrieţi-vă familia în jos... fără vise şi fără aiureli, ci realitatea. Asta pentru că Crastaing nu a avut niciodată o familie şi speră să dobândească sentimentele şi amintirile specifice prin compunerile elevilor săi.

Cei trei care vor schimba orele domnului Crastaing :
1) Igor Laforgue - recent rămas fără tată, internat pentru amigdalită şi îmbolnavit în urma transfuziilor făcute în spital. Igor rămâne să poarte de grijă mamei sale, tot mai supărată.
2) Joseph Pritsky - prieten cu Igor din creşă. Fiul unui evreu şi al unei creştine, care abia aşteaptă să îl pună la punct pe dl. Crastaing şi pe bunicul său.
3) Nourdine Kader - arab din a doua generaţie, dornic de integrare. Mama sa a fugit cu poştaşul iar tatăl său, Ismael, fost taximetrist, a devenit pictor, într-un atelier improvizat în garaj. Sorei sale Rachida, dornică şi ea de integrare, îi revine întreaga responsabilitate a familiei.

Din cauza unui desen "şaişoptist" cei trei primesc o teme specială: copii s-au transformat în adulţi iar părinţii în copii, de 5-7 ani. Povesteşte urmarea. Şi fără soluţii facile! Joseph, Nourdine şi Igor îşi fac tema iar compunerea prinde viaţă: ei sar vreo 20 de ani iar parinţii lor redevin copii. Domnul Crastaing face şi el compunerea, urmând îndemnul plin de nervi a lui Joseph, însă el nu devine copil, ci doar se micşorează. Cum putea să redevină copil dacă nu a fost niciodata?! Însă Crastaing trişase şi copiase totul din alte cărţi. Situaţia revine la normal când el face cu adevărat compunerea, sub îndumarea şi plamele celor trei. Crastaing citeşte tema în clasă, iar elevii îşi dau seama ca poate să fie şi un prof ' cool'.

După primele 50 de pagini aveam o părere foarte bună despre carte, însă urmarătoarele au transformat-o într-o carte aşa şi aşa. Situţia devine un haos fără prea mult umor iar copii odată ajunşi adulţi devin nişte caricaturi, lipsiţi de candoarea specifică vârstei lor reale. Cartea are însă şi unele părţi bune, cum ar fi sfârşitul, care arată şi sensul expresiei fercvent întâlnită în carte : 'Imaginaţia nu înseamnă minciună.'

desenul ;ai;optist din cauza căruia cei trei sunt pedepsiţi
cel vizat e Crastaing

Baraca

Autor: Wm. Paul Young
Editura: Kerigma
An: 2009


Zilele astea am citit Baraca, pe care am primit-o de Crăciun de la un prieten.

Cartea mi-a plăcut. Mackenzie Allen Philips, Mack pentru prietenii aporopiaţi, trece prin Marea Tristeţe, perioadă care a început cu patru ani în urmă, când fiica lui cea mai mică, Missy, a fost răpită şi mai mult ca sigur omorâtă, în timpul unei excursii de familie, de către un criminal în serie care omoară fetiţe. Lucrurile se schimbă însă când Mack primeşte de nicăieri un bileţel în cutia poştală prin care este invitat la baraca unde au fost găsite ultimele lucruri ale ficei sale, Missy, o rochie roşie şi o pată de sânge. Biletul este semnat Tata, felul în care Nan, soţia lui Mack, îi se adresează lui Dumnezeu.
La baracă, într-un peisaj îmbunătăţit, Mack îl întâlneşte pe Dumnezeu, Sfânta Treime: Tata, o negresă corpolentă, cu un dezvoltat simţ al umorului, care ascultă funk şi care se ocupă de gătit; Isus, un evreu tâmplar din Orientul Mijlociu, îmbrăcat cu blugi şi o cămaşă pătate cu rumeguş, şi Sarayu, Duhul Sfânt, o femeie asiatică greu de pus într-un contur fix care aranjează grădina.
Mack petrece un weekend cu Dumnezeu, timp în care îl cunoaşte cu adevărat. Dumnezeu nu are nici acţiuni bune, nici acţiuni rele, ele sunt doar o manifestare a dragostei Sale, pe care El le ţese într-o ţesătură uriaşă, perfectă, într-un fractal, o figură compusă dintr-un număr infinit de elemente dar a cărei formă şi distribuţie nu se modifică. Dumnezeu, de asemenea, nu vrea reguli şi legi. El vrea relaţii, unul din scopurile Trinităţii fiind chiar de a oferi modelul ideal al acestora.
La plecare Mack este lovit de un şofer beat şi trebuie să petreacă o bună vreme în spital. El este convins că a plecat duminică seara de la baracă, însă toţi îi spun că accidentul a avut loc vineri. Accidentul şi spitalizarea reprezintă momentul potrivit pentru ca Mack să îşi schimbe viaţa.
Din câte am înţeles cartea a fost scrisă de Wm. Paul Young pentru copii săi şi pentru câţiva prieteni apropiaţi, iar eu nu mă văd în măsură să critic viziunea personală a unui om cu privire la Dumnezeu.
Cartea nu mi se pare nonconformistă, ci mi se pare exact ce ar vrea oamenii să audă astăzi. De asemenea nu înţeleg nici răbufnirile împotriva religiei, termen care vine din latină (religio) şi care înseamnă 're-legare' , de Dumnezeu, la care nu prea văd ce ar reclama oamenii credincioşi. Reacţia la religie ca instituţie mi se pare un răspuns şi o adaptare la societate. Dacă am fi trăit cu 100 de ani mai devreme, poate chiar mai puţin, am fi dus probabil o viaţă asemănătoare şi ne-am fi numit religioşi.
În ce priveşte prezentarea Tatălui sub forma de femeie, R. Wurmbrand spunea că o astfel de controversă este un lux pe care şi-l permit doar câţiva. Un chinez sau un ungur, nu face distincţie între genuri. La fel şi Wm. Paul Young nu a trebuit sa pună adjectivele la feminin când a scris cartea. Engleza nu face distincţie între atributele unui bărbat sau ale unei femei.
Cartea te face să te gândeşti, deci poate fi o lectură destul de interesantă şi plăcută.

Lumea lui 'Doctor Jivago'

Autor: Boris Pasternak

De mult nu am mai citit o carte ca şi 'Doctor Jivago', cu un ton serios şi evenimente ancorate în realitate.

Nu vreau să spun multe lucruri despre carte. Dacă aş face asta doar aş trunchia mult din farmecul ei. Este o poveste despre viaţă, oameni, artă. Acţiunea se petrece în jurul spiritului lui Iuri Jivago, rămas orfan din copilărie, crescut de unchiul său, un preot caterisit, şi cel care îl iniţiează pe Iuri în 'gândire'.

Boris Pasternak s-a folosit de evenimetele privind instaurarea comunismului în Rusia pentru a descrie viaţa şi oamenii: 'Numai în romanele proaste oamenii sunt împărţiţi în două tabere şi nu au nimic a face unii cu alţii. În viaţă, totul se amestecă'. Tragediile sunt consecinţa celor care vor să conducă şi vieţilor celor din jurul lor.

Dacă mi-a plăcut cartea? Da, mi-a plăcut şi o recomand celor care gustă şi 'unul sec', fără glume şi conversaţii amuzante, dar nu mai puţin captivantă şi interesantă.

Copiii lui Hurin

Autor: J.R.R. Tolkien
Editura: RAO
Pret: 36 Ron
Anul aparitiei: 2008


Imi inchipui ca am sa fiu pus la zid de orice fan serios al genului pentru ca am citit cartea asta fara a citi si Stapanul Inelelor (daca nu si Hobitul), iar faptul ca am vazut filmul nu face decat sa imi sporeasca statutul de ignorant.

Dupa cum marturiseste fiul lui J.R.R. Tolkien, Christopher Tolkien, tatal sau urmarea initial sa creeze o intreaga lume, nu doar o poveste. Intamplarile din Copii lui Hurin se petrec in Zilele de Odinioara, la inceputurile Pamantului de Mijloc, cu mult inaintea peripetiilor lui Frodo. Lumea este populata de aceleasi "rase": oameni, elfi, gnomi, orci, "rasaritenii" - servitorii oricilor- oameni care au inceput sa semene cu lupii, iar pe langa acestia mai sunt si valarii, niste personaje absente, vechi zei.

Conflictul se desfasoara intre orci, condusi de Morgoth, un descendent al valarilor, si celalate semintii ale Pamantului de Mijloc, care se afla, se pare, sub conducerea regelui elf Fingolfin. La Batalia Lacrimilor Far' de Numar impotriva multimii orcilor ia parte si Hurin, conducator al tinutului Dor-lomin. Acesta insa este prins de Morgoth, intreaga lui familie este blestemata iar el este impietrit si obligat sa priveasca implinirea blestemului.

Acum rolul principal ii revine lui Turin, primul nascut al lui Hurin. Turin traieste incercand sa evite blestemul aruncat asupra lui, pribejeste dintr-un loc in altul schimbandu-si numele, dar furia sa impotriva orcilor care i-au prins tatal ii atrage pe acestia de fiecare data in numar mare in fortaretele oamenilor, elfilor sau gnomilor, in care se aseaza. Blestemul cade si asupra mamei si sorei sale.

Cartea nu este o lectura asa placuta ca alte naratiuni ale lui Tolkien, sentiment la care contribuie si faptul ca ea nu a fost niciodata terminata, iar cel care i-a dat forma finala a fost Christopher Tolkien, fiul autorului. Acesta a incercat sa alcatuiasca o poveste cursiva din fragmentele lasate de tatal sau. Ea este insotita de o harta. un glosar si genealogii care incearca sa clarifice nelemuririle. Totusi cartea m-a facut sa privesc cu alti ochi actiunea din Stapanul Inelelor (chiar daca doar cea din film) si cred ca multi cititori, chiar si din cei care nu sunt fani impatimiti ai genului (pentru care mi se pare obligatorie), se vor bucura de ea. Traducerea in romana nu m-a deranjat asa tare desi am auzit/vazut multe plangeri impotriva ei. Sa fie doar naravurile neobosite ale marilor englezofili?!

Acum pun si unele citate care mi-au placut :

"asa pateste omul care fuge de frica sa, se pomeneste ca a luat-o doar pe-o scurtatura, ca sa dea nas in nas tot cu ea"

"O mana cinstita si o inima curata mai pot nimeri si pe de laturi; iar raul pricinuit astfel poate fi mai greu de indurat decat lucratura unui dusman"

"Sperantele desarte sunt mai primejdioase decat temerile si nu ne vor tinea de cald in iarna asta"

"- Mi-ai salvat viata si m-ai aparat, iar pentru astea te-am indragit. Dar acum mi-ai facut rau prietene, tradandu-mi adevaratul nume, caci mi-ai invocat ursita de care voiam sa ma feresc.
- Ursita in tine zace, nu in numele tau, i-a raspuns Gwindor."

"nu-ti voi spune 'Nu te teme!' Caci teama iti este doar de ceea ce trebuie sa te temi, de nimic altceva; iar teama nu te arunca in deznadejde."

Alta postare

Titlu: Extrem de tare si incredibil de aproape
Autor: Johnathan Safran Foer
Editura: Humanitas
Pret: nu stiu, mi-a imprumutat-o cineva

Blog-ul meu este la inceput asa ca m-am gandit sa scriu aici despre o carte populara pe care am citit-o in ultima vreme.

Cum chiriasul bunicii lui Oskar are palmele tatuate cu DA si NU, si fiecare carte pentru el era o balanta intre DA si NU, tot asa in cartea asta sunt lucruri placute si neplacute.

Ca sa fie un final mai fericit am sa le pun pe cele neplacute inainte. Povestea de dragoste dintre bunica si bunic este cam data peste cap si nu inteleg de ce bunica lui Oskar trebuie sa se saruta cu sora sa. De fapt imi dau seama ca asemenea lucruri nu pot lipsi dintr-o carte contemporana. Un fapt neplacut, desi in mai mica masura este ca Oskar devine cateodata putin enervant. Cine nu s-ar lasa dus de val daca s-ar confrunta cu un pusti care face pe desteptul, chiar si involuntar.

In schimb imi place mesajul pacifist, imi place de dl. Black, vecin cu Oskar, care are peste 100 de ani si a fost corespondet in toate razboaiele din lume pana la un anumit punct. Imi place povestea cu sotul care si-a pus reflectoare la masina pentru a lumina in sus si a putea fi observat de sotia sa din Empire State Building. Imi plac pasajele unde povesteste Oskar, pentru ca se citesc usor, spre deosebire de scrisorile bunicului sau ale bunicii. Probabil si alte parti de care nu imi mai aduc aminte acuma.

Bineinteles ca o carte trebuie sa ramana deoparte odata ce lectura inceteaza.