Thomas Mann, Rao, 2009
Zilele astea am citit Muntele vrajit, publicata de Thomas Mann in 1924, carte primita cadou de Craciun de la draga mea sotie. Mare parte din timpul lecturii eram preocupat sa gasesc cheia romanului si ma gandeam ca trebuie sa vina mai la sfarsit, din moment ce cartea Muntele vrajit este destul de groasa.
Thomas Mann incepe actiunea din Muntele vrajit cu vizita de trei saptamani pe care tanarul Hans Castorp o face varului sau, Joachim Ziemssen, la un sanatoriu pentru tuberculosi, aflat la o altitudine ridicata in muntii Elvetiei. Dupa cele trei saptamani insa, Hans afla ca are si el o mica pata umeda, ceea ce il face sa isi continue sederea, nu cu mari regrete. El se adapteaza vietii de la sanatoriu international Berghof, se indragosteste de o pacienta rusoaica, Madam Clavdia Chauchat, si isi dedica mare parte din timp meditatiei asupra lui Homo Dei.
Lodovico Settembrini, un umanist italian, este primul care isi disputa sufletul tanarului inginer, urmat de micutul Leo Naphta, un evreu devenit calugar iezuit, antagonistul lui Settembrini, mai putin pisalog, dar mai radical, iar la final dionisiacul mynheer Peeperkorn, un batran negustor olandez.
In timpul unei plimbari cu schiurile prin munti Hans Castorp ajunge la o concluzie in ceea ce priveste meditatiile sale,
Moartea este o mare forta. Cand te apropii de ea, te descoperi si mergi cu pas cadentat, in varful picioarelor. In cinstea ei te imbraci sobru si numai in negru, caci ea poarta colereta de ceremonie a trecutului. Ratiunea este natanga in fata mortii, caci ea nu-i nimic altceva decat virtute, in vreme ce moartea este libertate, desfranare, lipsa formei si voluptate, spune visul meu, iar nu iubire...Moartea si iubirea- aceasta-i o rima improprie, de prost gust, o rima falsa! Iubirea infrunta moartea; numai ea singura, nu virtutea, este mai tare decat moartea. Ea singura, nu virtutea, inspira gandurile bune. Forma nu este nici ea altceva decat iubire si bunatate: forma si civilizatia unei comunitati rationale si prietenoase, a unei conditii umane armonioase, cu subintelesul discret al festinului sangeros(...) In inima vreau sa-i pastrez mortii intreaga mea credinta, insa vreau sa-mi aduc limpede aminte ca orice credinta daruita mortii si trecutului nu este decat viciu, voluptate intunecata si antiumana atunci cand porunceste gandului si conduitei noastre. Omul nu trebuie sa ingaduie mortii sa domneasca asupra gandurilor lui in numele bunatatii si iubirii. Si cu asta ma trezesc... Caci mi-am dus visul pana la capat(p.641).
Insa gandurile se estompeaza si chiar in aceiasi seara Hans nu mai intelegea atat de bine ceea ce visase.
Joachim Ziemssen moare din cauza hotararii lui de se intoarce la cariera militara pe cand inca nu era deplin vindecat. Clavdia Chauchat revine la sanatoriu insotita de negusotrul olandez Peeperkorn si dispare dupa moartea acestuia, Naphta se sinucide intr-un duel cu Settembrini si intreg sanatoriul este stapanit de o mare irascibilitate.
Finalul din Muntele vrajit il prezinta pe Hans Castorp ramas la sanatoriu timp de sapte ani. Primul razboi mondial izbucneste iar Hans se ofera voluntar. Cartea se termina cu o interogatie
Au fost clipe cand din moarte si desfrau trupesc a tasnit, in visurile tale in care 'stateai la carma', un vis de dragoste. Oare din aceasta sarbatoare a mortii, din parjolul nemernic care a incediat de jur imprejur cerul acestei inserari ploioase, se va inalta, intr-o zi dragostea?(p. 921)
Pana la urma nu sunt sigur daca Muntele vrajit de Thomas Mann este ironic sau trebuia luat ca atare. Poate am sa ma dumiresc la a doua lectura, indicata si de autor intr-un blurb pe coperta IV.
Ma gandesc ca ar fi fost mai multe de spus despre Muntele vrajit, dar am scris o pagina despre o carte de peste 900 de pagini.
Si eu am citit-o in liceu.:D Man, e chiar ironic ! Zic eu!
RăspundețiȘtergereÎn tot cazul Thomas Mann are dreptate - trebuie să reciteşti cartea, totuşi ar fi trebuit să spună s-o reciteşti după ce ai trait şi experimentat ceva din viaţă. Eu am citit prima dată cartea în liceu. Am rămas nelămurită şi parcă, ciudat de nesatisfăcută de final, de faptul că am parcurs 900 de pagini pentru un sfârşit întrebător. Când am citit-o peste ani şi ani, am văzut altfel lucrurile, am simţit inutilul şi ironia de a simţi nevoia să te lupţi cu moartea după ce, aparent, ai învins-o o dată.
RăspundețiȘtergerePoţi să reciteşti cartea peste vreo câţiva ani. Mie mi s-a părut o luptă inutilă de a deveni sănătos numai pentru a alege să poţi muri în război. Poate că putinţa alegerii şi a faptului că moartea este eventuală şi nu certă, face ca gestul lui să fie mai puţin greu de înţeles. Poate trebuie să fii în situaţie ca să poţi realiza ironia sau tragicul situaţiei. Eu însă am ajuns la concluzia că despre acelaşi subiect - tuberculoza (care la vremea respectivă nu era tratabilă, deci la fel de mortală), tratamentul
RăspundețiȘtergereei şi o clinică specializată a scris mai bine Max Blecher în Inimi cicatrizate. Poate este mai credibil şi mai impresionant din cauza faptului că însuşi autorul a suferit de această boală (tuberculoză la coloana vertebrală) şi a şi decedat foarte tânăr de pe urma acesteia. Este o carte care mi-a răspuns la unele întrebări, care m-a făcut conştientă de tragismul unei asemenea vieţi. Este o carte dură în care se pun probleme reale, cu care autorul s-a confruntat în perioada cât a fost internat la sanatoriu. Ţi-aş recomanda s-o citeşti, dacă mai ai puterea după o carte asemănătoare. Ai putea face astfel o paralelă între cele două cărţi.
Ma gandeam sa o recitesc de cum am terminat-o de citit, dar am sa mai astept o vreme. Am sa caut cartea de Max Blecher. Pare destul de interesanta.
Ștergerebuna.
RăspundețiȘtergeretocmai am terminat si eu de citit aceasta carte. pot spune ca mi s-a parut o carte foarte grea, pe care o s-o recitesc peste cativa ani, atunci cand o sa am mai multe cunostiinte acumulate.
Multe lucruri au ramas incerte pentru mine si ma asteptam la cu totul alt sfarsit.