Cinci ore cu Mario

Miguel Delibes, Rao 2009, traducerea -Tudora Șandru Mehedinți

Despre Miguel Delibes am auzit din întâmplare dintr-o parte sau alta, așa că atunci când am dat peste cartea asta m-am hotărât să o cumpăr. Delibes s-a născut in 1920 la Valladolid (Spania), iar în 1993 i-a fost acordat Premiul Cervantes.

Cinci ore cu Mario prezintă monologul pe care Carmen îl are la capul soțului ei decedat subit. Ea răsfoiește Biblia lui Mario, și pornind de la pasajele subliniate de acesta, își toarnă năduful adunat în anii căsniciei, datorat în mare parte diferențelor ideologice dintre cei doi. Carmen și-ar fi dorit o mașină, o casă mai mare, mai multă atenție din partea soțului, în timp ce Mario se deplasa cu bicicleta, era idealist și visa o societate mai bună.

Cu excepția primului și ultimului capitol, cartea se compune în întregime din monologul lui Carmen, aceasta menționând iar și iar aceleași reproșuri, dar în fiecare capitol mai adăugând unul, două în plus. Citatele care urmează sunt complet aleatorii.

Ori una, ori alta, Mario, că nu te înțelege nimeni, ori ești dușman, ori ești prieten, dar dacă ești prieten, stai cu cei de condiția ta, aiuritule, așa-ți stă bine, și lasă în pace muncitorii și mârlanii care știu să se descurce singuri, l-ai auzit pe Paco, lasă-i în plata Domnului pe toți, și servitoarele, că azi toată lumea vrea luna de pe cer. Am comentat cu Valen de mii de ori că parcă vă jucați cu cuvintele fără rost, iubitule, îi tot dați zor cu Dumnezeu, cu semenii noștri, dar dacă sărătoncii studiază și o termină cu sărăcia, vrei să-mi spui către cine o să ne mai îndreptăm noi mila? Hai, spune-mi, că voi aveți răspuns la toate!(p. 114)

Nu te înțelege omul, Mario, ăsta-i adevărul, dacă te gândești bine, nici tu însuți nu te înțelegi, vezi de pildă treaba cu mielul lui Hernando de Miguel, să i-l arunci prin casa scării mai-mai să-l omori, și pe urmă îți petreci toată după-masa cu mâinile-n sân, "conflictele acestea între caritate și corupție nu pot fi rezolvate de nimeni", ia te uită ce mai problemă, de n-aș avea eu decât asta pe cap, că devii imposibil, scumpul meu, una e să scrii chestiile astea plictisitoare pentru cine vrea să le citească și alta să mi le debitezi mie, cu mâinile-n sân, că mă înnebuneai de cap, pe cuvânt, și dacă eu profitam ca să-ți vorbesc de bani sau de Seatul 600, sau de orice alt lucru important, tu de colo, "taci", ca și cum n-aș fi fost cu tine, că nu-i lucru care să mă revolte mai mult decât să vorbești despre ce ai tu chef și să taci când îți convine.(p. 146) 

Dar așa cum arăți, Mario, ce ți se pare ciudat să te ia drept un nimeni și chiar să-ți ardă una? Nu, Mario, asta-i ceva ce n-am să-ți pot ierta chiar de-aș trăi o mie de ani, o asemenea neglijență cu care te și fălești și în plus mai și fumezi tutunul ăla care nici nu se mai găsește pe nicăieri și duhnește îngrozitor, dragă, pentru că, presupunând că te-ar fi oprit și tu ai fi mirosit a tutun bun, poate să-ți pară o prostie, dar crezi că gardianul nu și-ar fi cerut scuze? "Iertați-mă, v-am luat drept altcineva", cu siguranță, e clar ca bună ziua; (p. 209)

Îmi pare rău să spun că nu prea m-a prins cartea. Poate nu am fost în dispoziția necesară sau poate am întins-o de-a lungul a prea multe zile. Reproșurile unei soții, pe 200 de pagini, și conflictul dintre un intelectual și un mic burghez nu prea au reușit să îmi capteze atenția, deși cartea mi se pare bine scrisă și am rămas cu o imagine a Spaniei din anii '60. Oricum, după asta simt nevoia de ceva mai "tare", așa că am să recitesc Frații Karamazov de Dostoievski.