Cinci ore cu Mario

Miguel Delibes, Rao 2009, traducerea -Tudora Șandru Mehedinți

Despre Miguel Delibes am auzit din întâmplare dintr-o parte sau alta, așa că atunci când am dat peste cartea asta m-am hotărât să o cumpăr. Delibes s-a născut in 1920 la Valladolid (Spania), iar în 1993 i-a fost acordat Premiul Cervantes.

Cinci ore cu Mario prezintă monologul pe care Carmen îl are la capul soțului ei decedat subit. Ea răsfoiește Biblia lui Mario, și pornind de la pasajele subliniate de acesta, își toarnă năduful adunat în anii căsniciei, datorat în mare parte diferențelor ideologice dintre cei doi. Carmen și-ar fi dorit o mașină, o casă mai mare, mai multă atenție din partea soțului, în timp ce Mario se deplasa cu bicicleta, era idealist și visa o societate mai bună.

Cu excepția primului și ultimului capitol, cartea se compune în întregime din monologul lui Carmen, aceasta menționând iar și iar aceleași reproșuri, dar în fiecare capitol mai adăugând unul, două în plus. Citatele care urmează sunt complet aleatorii.

Ori una, ori alta, Mario, că nu te înțelege nimeni, ori ești dușman, ori ești prieten, dar dacă ești prieten, stai cu cei de condiția ta, aiuritule, așa-ți stă bine, și lasă în pace muncitorii și mârlanii care știu să se descurce singuri, l-ai auzit pe Paco, lasă-i în plata Domnului pe toți, și servitoarele, că azi toată lumea vrea luna de pe cer. Am comentat cu Valen de mii de ori că parcă vă jucați cu cuvintele fără rost, iubitule, îi tot dați zor cu Dumnezeu, cu semenii noștri, dar dacă sărătoncii studiază și o termină cu sărăcia, vrei să-mi spui către cine o să ne mai îndreptăm noi mila? Hai, spune-mi, că voi aveți răspuns la toate!(p. 114)

Nu te înțelege omul, Mario, ăsta-i adevărul, dacă te gândești bine, nici tu însuți nu te înțelegi, vezi de pildă treaba cu mielul lui Hernando de Miguel, să i-l arunci prin casa scării mai-mai să-l omori, și pe urmă îți petreci toată după-masa cu mâinile-n sân, "conflictele acestea între caritate și corupție nu pot fi rezolvate de nimeni", ia te uită ce mai problemă, de n-aș avea eu decât asta pe cap, că devii imposibil, scumpul meu, una e să scrii chestiile astea plictisitoare pentru cine vrea să le citească și alta să mi le debitezi mie, cu mâinile-n sân, că mă înnebuneai de cap, pe cuvânt, și dacă eu profitam ca să-ți vorbesc de bani sau de Seatul 600, sau de orice alt lucru important, tu de colo, "taci", ca și cum n-aș fi fost cu tine, că nu-i lucru care să mă revolte mai mult decât să vorbești despre ce ai tu chef și să taci când îți convine.(p. 146) 

Dar așa cum arăți, Mario, ce ți se pare ciudat să te ia drept un nimeni și chiar să-ți ardă una? Nu, Mario, asta-i ceva ce n-am să-ți pot ierta chiar de-aș trăi o mie de ani, o asemenea neglijență cu care te și fălești și în plus mai și fumezi tutunul ăla care nici nu se mai găsește pe nicăieri și duhnește îngrozitor, dragă, pentru că, presupunând că te-ar fi oprit și tu ai fi mirosit a tutun bun, poate să-ți pară o prostie, dar crezi că gardianul nu și-ar fi cerut scuze? "Iertați-mă, v-am luat drept altcineva", cu siguranță, e clar ca bună ziua; (p. 209)

Îmi pare rău să spun că nu prea m-a prins cartea. Poate nu am fost în dispoziția necesară sau poate am întins-o de-a lungul a prea multe zile. Reproșurile unei soții, pe 200 de pagini, și conflictul dintre un intelectual și un mic burghez nu prea au reușit să îmi capteze atenția, deși cartea mi se pare bine scrisă și am rămas cu o imagine a Spaniei din anii '60. Oricum, după asta simt nevoia de ceva mai "tare", așa că am să recitesc Frații Karamazov de Dostoievski.

Steaguri în ţărână

William Faulkner

Editura Rao

Traducerea - Mircea Ivănescu

Asta a fost prima carte de W. Faulkner pe care am citit-o și nu mi-a părut deloc rău, probabil și din cauza traducerii lui Mircea Ivănescu.

Acțiunea din Steaguri in țărână se petrece în jurul familie Sartoris, o familie aristocrată din sudul Statelor Unite. Figura patriarhala este colonelul John Sartoris, care a luptat în Razboiul Civil (1861-1865), a construit calea ferată și este un personaj cunoscut de întreaga comunitate. Din familie însă, au mai supraviețuit doar Virginia Du Pre (matușa Jenny), sora colonelului, fiul colonelului, Bayard Sartoris (bătrânul Bayard) și stră-nepotul acestuia Bayard Sartoris (tânărul Bayard).  La începutul romanului tânărul Bayard se întoarce din Primul Război Mondial, unde a luptat ca și pilot. Bayard a mers la război cu fratele său geamăn, John, dar acesta a murit  în acțiune. Bărbații familiei Sartoris erau cunoscuți drept bezmeticii comunității. Asta și moartea fartelui în război îl împing pe tânărul Bayard la un comportament auto-distructiv, mai ales condusul în viteză, iar mătușa și unchiul său nu au cum să îl tempereze. În urma unui accident de mașina tânărul Bayard este nevoit să petreacă câteva luni în pat, timp în care se apropie de Narcissa Benbow, iar cei doi se căsătoresc. Însă tânărul Bayard nu se cumințește nici acum și mai face un accident cu mașina, ceea ce îi provoacă bătrânului Bayard un atac de cord. Bântuit de vină, dar și de lipsa fratelui și a înclinației familie pentru fapte nebunești, tânărul Bayard pleacă din Jefferson, părăsindu-și soția însărcinată. La sfârșitul cărții el moare testând un avion concept, în aceiași zi în care se naște fiul său și al Narcissei. 

Steaguri în țărână are un ton melancolic si nostaligic, cu multe monologuri interioare. Cartea face parte din operele „generaței pierdute”, a soldaților întorși din Primul Război Mondial care nu se mai pot integra în comunitatea din care au plecat, însă Faulkner pune alături nostalgia pentru vechiul sud, care se schimbă tot mai mult. Faptele nebunești ale colonelului Bayard reprezentau dovezi ale eroismului si a spiritului nobil, în timp ce acțiunile tânărului Bayard sunt semne ale disperării și a nepăsării.

Elegia șoferilor

*pun aici un text mai vechi; nici eu nu stiu ce sa mai zic de el.


Când am învățat să conduc, unchiul meu mi-a spus o vorbă – „Există trei categorii de oameni în lume: muncitori, intelectuali și șoferi.” Nu știu dacă expresia implica și o ierarhie. Unchiul meu se mutase de mult de lângă noi, într-un foarte mare oraș în sudul țării. Ca să ajungi acolo era nevoie de cel puțin două zile de mers. Trebuia să treci munții,unde se făceau de multe ori blocaje, trebuia să traversezi un râu pe un pod mobil, iar apoi trebuia să străbați câmpia, unde suflatot timpul un vânt năpraznic. În ciuda distanței, el ne trimitea întotdeauna scrisori și felicitări cu ocazia sărbătorilor. Se mutase acolo și se căsătorise, dar, după cum merg lucrurile, după câtva timp amândoi și-au dat seama că nu mai țin unul la altul. Dorința unchiului meu fusese să aibă copii,sau măcar unul singur. Bineînțeles că visul lui nu se mai putea realiza acum, nici măcar să înfieze unul, pentru că soția lui nu era deloc de acord. Așa că tot ce avea eram noi, nepoții lui, și noi stăteam undeva departe.

Mustața stufoasă era singura asemănare dintre unchiul meu și domnul Buchic, care locuia cu două case mai în jos de noi. Dl Buchic avea o dubă pe care o folosea să transporte ziare. Asta era slujba lui. Era înalt și slab, cu fața lunguiață și, spre deosebire de unchiul meu, avea familie numeroasă. El și soția lui aveau șase copii, iar pe lângă aceștia mai înfiaseră doi. Cartierul nostru se afla departe de oraș. Ca să mergi până în oraș trebuia să pornești cu cel puțin o oră înainte.

Dl. Buchic lucra de obicei noaptea, luând ziarele de la tipografie și distribuindu-le pentru a putea fi vândute în zori de zi. De aceea, dimineața se trezea târziu, iar când ne întorceam noi de la școală, el de abia se trezea și își lua micul-dejun. Intra în vorbă cu noi,picii din cartier, și ne trata cu seriozitate.

Puțini oameni își puteau permite o mașină. Duba pentru ziare a dl. Buchic era una din puținele mașini pe care le văzusem. De fiecare dată când ne vedea că mergem în oraș dl. Buchic ne lua cu mașina. Uneori , când nu lucra noaptea, își umplea duba cu copiii care mergeau la școală.

Fie că nimerieai în față, pe singurul loc de lângă șofer, fie că ajungeai în spoate printre ziare, drumul era întotdeauna o plăcere. Dacă stăteai în față, dl. Buchic îți spunea o mulțime de informații despre drum, sau alte noutăți și știri. Nici nu ar fi fost de așteptat ca cineva care distribuie ziare să nu fie la curent cu tot ce se întâmplă.

- Dacă o iei pe la Tăietură ajungi mult mai repede, spunea el, dar, dacă vrei să ajungi la Monument mai bine o iei pe sub pod și ocolești centrul. E drumul ceva mai lung, dar scapi de toată aglomerația.

Tot timpul povestea alte trasee ideale și asta mereu presărând și alte informații utile.

- Cinematograful e închis săptămâna asta, renovare.

Sau,

- S-a deschis o nouă popicărie și totul e la jumătate de preț în prima săptămână.

Unii din noi chiar începusem să le adunăm în carnețele bine îngrijite, care deveneau repede obiecte valoroase de colecție.

Dacă prindeai unul din locurile din spate drumul nu era cu nimic mai plictisitor. Pentru a-și distra pasagerii dl. Buchic conducea nebunește, iar când ajungeam la destinație trebuia să te aduni de prin ziarele rămase în dubă.

Astfel stând lucrurile, nici nu știai ce să-ți dorești: locul din față, mult mai confortabil, însoțit cu o mulțime de informații prețioase, sau îngrămădeala din spate, care se transforma, odată ce mașina pleca, în cel mai intens montagne ruse.

Noi eram niște puști,iar dl. Buchic era om în toată firea. Cu timpul am crescut și mustața stufoasă a dlui. Buchic a început să aibă tot mai multe fire albe, părul a început să i se rărească și fruntea i-a devenit din ce în ce mai lată.

Fiindcă dl. Buchic a fost unul din cei mai buni oameni pe care i-am cunoscut, am ținut neaparat să fiu prezent la înmormântarea sa. Fiind un număr restrâns de oameni, fiecare a avut ocazia să spună câte ceva. Eu mi-am început discursul astfel:

- Când am învățat să conduc, unchiul meu mi-a spus o vorbă: „Există trei categorii de oameni – muncitori, intelectuali și șoferi.” Nu știu dacă era implicată și o ierarhie...

Beowulf

Nor is it a good exchange when the blood of friends must be the coin for settling accounts! (p.37)

Wordsworth Classics of World Literature, 2007, Translated by Marc Hudson.
Engleza veche (Old English) a fost una din materiile mele preferate în facultate. Nu știu nici eu exact ce m-a atras, dar am fost și bun la ea încă de la început, și asta fără să îmi dau prea mult silința.

Mi-am propus ca vreme de un an, un an jumate să citesc doar cărți clasice, cărți scrise înainte de 1950. Cum Beowulf stătea de multă vreme în bibliotecă, fără să îi acord prea mare atenție din timpul facultății, când am frunzărit-o puțin, am început cu ea.  

Acțiunea din Beowulf nu este prea complexă, dar sunt multe detalii. Cartea începe în Danemarca unde sala de petrecere a regeleui Horthgar, Heorot, a fost devastată timp de 12 ani de un monstru numit Grendel care îi mănâncă pe supușii regelui. Beowulf sosește pe neașteptate și se oferă să îl scape pe rege și Heorot de monstru. După o seară de ospăț, cu multă curtoazie, ceva nepolitețe și multe discuții, regele se retrage și îl lasă pe Beowulf la conducere. În timpul nopții Grendel vine din mlaștini și se luptă cu Beowulf, iar acesta îl prinde atît de bine încât Grendel nu mai poate scăpa și își lasă brațul acolo.

A doua zi toată lumea se bucură, dar seara mama lui Grendel vine să-și răzbune fiul și omoară pe unul din războinici lui Hrothgar. Dimineața Beowulf o caută, o omoară și se întaorce cu capul lui Grendel. Danezii se bucură din nou, Horthgar îi laudă vitejia lui Beowulf, iar acesta, îmbogățit cu onoare și daruri se întoarce acașă la Hygelac, regele Gheților/Gothților.

Partea a doua a poemului trece repede peste moartea regelui Hygelac în luptă, moartea fiului său, succesiunea lui Beowulf la tron și domnia liniștită a acestuia timp de 50 de ani. Însă apare un nou pericol, un dragon care scuipă foc face ravagii prin țară. Beowulf, în ciuda vârstei, nu se dă înapoi de la luptă. Batalia este lungă și crâncenă, deloc asemănătoare cu bătăliile din tinrețea lui Beowulf. Pe lângă asta, însoțitorii săi fug de luptă, cu excepția tânărului Wiglaf. Beowulf omoară dragonul, dar este rănit mortal. Poemul se încheie cu înmormântarea sa și cu o elegie cântată de o femeie.

Poemul Beowulf este în mod clar o moștenire a folclorului german, dar are și o influență a spiritul creștin. Beowulf pare mai altruist decât alți eroi germanici și bătălii sale nu sunt împotriva omenilor, ci împotriva unor monștri, dușmani ai întregi comunități și ai civilizațiiei. Moartea sa este un final reușit pentru un poem eroic.

Beowulf stârnește mai degrabă interesul unui istoric, decât al unui amator de literatură, în această ediție mai mult de jumate din carte este dedicată comentariilor și notelor, însă cu siguranță cititorii nu vor regreta alegerea, mai ales dacă vor avea și puțină răbdare. Oricum, filmul Beowulf (2007), nu îl recomand nimănui. Am făcut și eu greșeala să ma uit la el după ce citisem cartea și m-a scârbit de poveste pentru o vreme.  

Douasprezece scaune

Ilf si Petrov, Rao, 2004, traducerea - I. Flavius, M. Leicand.

Romanul Douasprezece scaune a aparut pentru prima data in 1928 si reprezinta primul rezultat al colaborarii celor doi autori.

Actiunea se petrece in goana dupa comoara ascunsa de soacra lui Ippolit Matveevici Vorobianinov, functionar al statului sovietic, intr-unul din cele douasprezece scaune care s-au aflat in fosta lor casa boiereasca. Cartea se anima o data cu intrarea in scena a "maestrului combinatiilor", fiul supusului turc Ostap Bender.

Ilf si Petrov nu ne ofera o carte filozofica sau psihologica, nici o explicatie sau istorie a materialismului istoric. ci o satira a societatii rusesti din timpul NPE-ului sovietic ( Noua Politica Economica), dintre anii 1921-1928.

Pe langa multele replici amuzante, mi-a placut primul paragraf, care mi s-a parut un bun inceput de carte:

In orasul X, capitala de judet, erau atat de multe frizerii si intreprinderi de pompe funebre, incat ai fi putut crede ca locuitorii acestui oras se nasc ca sa se barbiereasca, sa se tunda, sa-si faca o frectie si, indata dupa asta, sa moara. In realitate insa, in orasul X, capitala de judet, oamenii se nasteau, se barbiereau si mureau destul de rar. Orasul ducea o viata cat se poate de linistita. Serile de primavara erau incantatoare, noroiul lucea in lumina lunii ca antacitul si toti tinerii din oras erau atat de indragostiti de secretara comitetului sindical al lucratorilor din intreprinderile comunale, incat acest lucru o impiedica sa stranga cotizatiile.

Nu pot sa inchei fara sa nu prezint si situatia poeziei in perioada respectiva:

Pe coridor se plimba poetul redactiei, care ii facea curte unei dactilografe, ale carei solduri modeste dezlantuiau in el sentimente poetice. El o conducea la capatul coridorului si, ajunsi langa ferestra, ii facea declaratii de dragoste, la care fata ii raspundea:
- Am astazi numca suplimentara si sunt foarte ocupata.
Asta insemna ca il iubeste pe altul.
Poetul se incurca in picioarele celor de la redactie si adresa tuturor cunoscutilor aceeasi cerere uimitor de monotona:
-Da-mi zece copeici pentru tramvai(p. 246) 

Citatele care mi s-au parut amunzante nu le pun, si-ar pierde din farmec daca ar fi scoase din context, si ii las pe viitorii cititori sa decida singuri care replici merita onoarea de a fi mentionate. Dousprezece scaune mi-a oferit o lectura placuta si mi-a adus aminte de o atmosfera distrata, de care imi era dor.

De Saptamana Mare

Azi am intrat in Sapatamana Mare, asa ca vin si eu cu un subiect mai in tema.

Am citit un articol bun aici-'Why Was Jesus Crucified?'

Isus nu a fost un tip de treaba a carui mesaj 'nu putem sa ne iubim cu totii unii pe altii' nu a placut liderilor religiosi si nereligiosi ai vremii. Asta poate duce la doua pareri - antisemitism sau faptul ca totul a fost o greseala facuta de autoritatile romane. Isus a fost un personaj polarizator. Unii din cei ce L-au cunsoscut au fost dispusi sa isi schimbe decisiv modul de viata in timp de altii l-au considerat prea periculos si au fost gata sa Il omoare. Astfel, poate ar trebui sa ne regandim pararea fata de Isus ca un tip care nu ar fi omorat o musca si sa ne gandim la cineva in stare sa fie crucficat.

Intreg articolul este interesant, ca suntem sau nu religiosi - spun eu:

http://larryhurtado.wordpress.com/2012/04/06/why-was-jesus-crucified/

Altele

- Un om e o lume.

- Eu mi-am pierdut lumea.

- Ai pierdut-o pentru ca aveai nevoie de el ca sa te simti deasupra oamenilor, ca sa poti iesi din orice situatie.

- Da.

- Dar daca nu te-ai mai preocupa atat de asta ai fi deasupra lor.

- Imi dau seama, e cercul vicios al orgoliului.

Un om fara de tara

Kurt Vonnegut, Rao, 2008

Cartea a aparut prima data in 2005, la sfarsitul vietii lui Kurt Vonnegut, mai exact cand acesta avea 82 de ani. Ea contine eseurile, cugetarile si alte paraei ale autorului despre starea Statelor Unite si nu numai.

Un om fara de tara este o carte amuzanta si putin cinica. Titlul vine de la faptul ca autorul nu se mai regaseste in politica Statelor Unite, asa cum era ea pe vremea presedentiei lui G. W. Bush.

Dar nu intreg continutul cartii tine de politica. Intr-un capitol Kurt Vonnegut analizeaza operele literare in functie de doua axe - axa Inceput Sfarsit si axa Noroc Ghinion. Povestea de tip 'un om la ananghie' incepe sus pe axa N-G, apoi se ivesc problemele, iar la final totul se rezolva cu bine. Cea de tip 'un baiat intalneste o fata' incepe cu personajul nici sus, nici jos pe axa N-G. Apoi el coboara, intalneste fata, ceea ce il face sa urce considerabil. Povestea Cenusaresei incepe jos pe axa N-G - fata si-a pierdut parintii, are o mama vitrega intepata si niste surori vitrege nesuferite. Ea urca incet cand i se arata zana. Apoi ajunge sus de tot cand participa la bal si este apreciata de toata lumea, insa cade vertiginos dupa mizul noptii, dar nu la fel de jos ca si inainte, acum ca Cenusareasa are in spate experienta balului unde printul s-a indragostit de ea. La final printul se casatoreste cu ea si urmeaza Noroc la infinit. Povestirea Metamorfoza de Kafka incepe jos pe scara N-G, personajul are o slujba rea, o familie neintelagatoare, nu are prieteni, iar pe langa asta se trezeste intr-o dimineata transformat intr-un gandac de bucatarie - Ghinion la infinit. In Hamlet de W.Shakespeare nu poti sa zici daca evenimetele sunt bune sau rele, daca povestea urca sau coboara pe axa N-G. Si poate chiar de asta Shakespeare este un scriitor asa bun, pentru ca precum in viata, habar nu ai daca ce se intampla e bine sau rau (asta e parerea lui Kurt Vonnegut).

In acelasi timp mi se pare ca Vonnegut asa si niste fobii tipic americane, cum ar fi teama ca vom ramane fara combustubil, sau teama ca tehnologia va distruge umanitatea, care totusi e de inteles daca ne gandim ca era destul de batran cand a iesit cartea.

Cartea fizica mi se pare foarte reusita, coperta reusita, supracoperta reusita, iar pe langa asta mai este insotita si de ilustratiile autorului. Ceea ce o face o alegere buna pentru un cadou, mai ales ca nu e nici o lectura grea, dar nici saraca.

La final, unele citate.

Am ceva de zis in apararea umanitatii: nu are importanta in ce epoca, inclusiv in aceea a Gradinii Raiuliui, lumea s-a trezit aici. Si, cu exceeptia Gradinii Raiului, existau toate conditiile care sa te faca sa o iei razna, chiar daca nu erai scrantit dintru inceput. Intre lucrurile innebunitoare care exista in prezent se numara iubirea si ura, liberalismul si conservatorismul, automobilele si cartile de credit, golful si baschetul feminin.

Iata o lectie de scriere creatoare. Regula intai: Nu folositi punctul si virgula. Ele sunt hermafroditi travestiti, deci nu reprezinta nimic. Acest semn de punctuatie arata doar ca ati trecut prin scoala.

Viata este ceva cu ce nu trebuie sa tratezi nici macar un animal.

De ce divorteaza atat de multa lume in prezent? Pentru ca nu mai avem familii numeroase. Era o vreme cand, dupa casatorie, mireasa gasea mult mai multe persoane cu care sa discute despre orice. Iar mirele avea destui prieteni carora sa le spuna glume neroade.

Muntele vrajit

Thomas Mann, Rao, 2009

Zilele astea am citit Muntele vrajit, publicata de Thomas Mann in 1924, carte primita cadou de Craciun de la draga mea sotie. Mare parte din timpul lecturii eram preocupat sa gasesc cheia romanului si ma gandeam ca trebuie sa vina mai la sfarsit, din moment ce cartea Muntele vrajit este destul de groasa.

Thomas Mann incepe actiunea din Muntele vrajit cu vizita de trei saptamani pe care tanarul Hans Castorp o face varului sau, Joachim Ziemssen, la un sanatoriu pentru tuberculosi, aflat la o altitudine ridicata in muntii Elvetiei. Dupa cele trei saptamani insa, Hans afla ca are si el o mica pata umeda, ceea ce il face sa isi continue sederea, nu cu mari regrete. El se adapteaza vietii de la sanatoriu international Berghof, se indragosteste de o pacienta rusoaica, Madam Clavdia Chauchat, si isi dedica mare parte din timp meditatiei asupra lui Homo Dei.

Lodovico Settembrini, un umanist italian, este primul care isi disputa sufletul tanarului inginer, urmat de micutul Leo Naphta, un evreu devenit calugar iezuit, antagonistul lui Settembrini, mai putin pisalog, dar mai radical, iar la final dionisiacul mynheer Peeperkorn, un batran negustor olandez.

In timpul unei plimbari cu schiurile prin munti Hans Castorp ajunge la o concluzie in ceea ce priveste meditatiile sale,

Moartea este o mare forta. Cand te apropii de ea, te descoperi si mergi cu pas cadentat, in varful picioarelor. In cinstea ei te imbraci sobru si numai in negru, caci ea poarta colereta de ceremonie a trecutului. Ratiunea este natanga in fata mortii, caci ea nu-i nimic altceva decat virtute, in vreme ce moartea este libertate, desfranare, lipsa formei si voluptate, spune visul meu, iar nu iubire...Moartea si iubirea- aceasta-i o rima improprie, de prost gust, o rima falsa! Iubirea infrunta moartea; numai ea singura, nu virtutea, este mai tare decat moartea. Ea singura, nu virtutea, inspira gandurile bune. Forma nu este nici ea altceva decat iubire si bunatate: forma si civilizatia unei comunitati rationale si prietenoase, a unei conditii umane armonioase, cu subintelesul discret al festinului sangeros(...) In inima vreau sa-i pastrez mortii intreaga mea credinta, insa vreau sa-mi aduc limpede aminte ca orice credinta daruita mortii si trecutului nu este decat viciu, voluptate intunecata si antiumana atunci cand porunceste gandului si conduitei noastre. Omul nu trebuie sa ingaduie mortii sa domneasca asupra gandurilor lui in numele bunatatii si iubirii. Si cu asta ma trezesc... Caci mi-am dus visul pana la capat(p.641).

Insa gandurile se estompeaza si chiar in aceiasi seara Hans nu mai intelegea atat de bine ceea ce visase.

Joachim Ziemssen moare din cauza hotararii lui de se intoarce la cariera militara pe cand inca nu era deplin vindecat. Clavdia Chauchat revine la sanatoriu insotita de negusotrul olandez Peeperkorn si dispare dupa moartea acestuia, Naphta se sinucide intr-un duel cu Settembrini si intreg sanatoriul este stapanit de o mare irascibilitate.

Finalul din Muntele vrajit il prezinta pe Hans Castorp ramas la sanatoriu timp de sapte ani. Primul razboi mondial izbucneste iar Hans se ofera voluntar. Cartea se termina cu o interogatie

Au fost clipe cand din moarte si desfrau trupesc a tasnit, in visurile tale in care 'stateai la carma', un vis de dragoste. Oare din aceasta sarbatoare a mortii, din parjolul nemernic care a incediat de jur imprejur cerul acestei inserari ploioase, se va inalta, intr-o zi dragostea?(p. 921)

Pana la urma nu sunt sigur daca Muntele vrajit de Thomas Mann este ironic sau trebuia luat ca atare. Poate am sa ma dumiresc la a doua lectura, indicata si de autor intr-un blurb pe coperta IV.

Ma gandesc ca ar fi fost mai multe de spus despre Muntele vrajit, dar am scris o pagina despre o carte de peste 900 de pagini.

Business as usual

Vine un client, se auto caracterizeaza old-school, cumpara doua jocuri de la sold out, trage o injuratura la adresa lui Angry Birds si a iPhone-urilor, e nervos ca pustii nu se mai stiu juca si comenteaza de console. La urma imi lasa 5 lei bacsis... business as usual la 4Games.

Spre far

Autor: Virginia Woolf

Editura: Rao

An aparitie: 2011

Pret: 22

Zilele trecute am avut pentru cateva vreme cartea Virginiei Woolf, inainte sa o dau mai departe, si daca tot am recitit o carte care imi placuse in trecut, mi-am spus sa nu pierd ocazia nici cu aceasta.

Romanul a aparut in 1927, pe la mijlocul carieriei scriitoarei. Actiunea este impartita in 3 capitole (Fereastra, Timpul trece, Spre far) si se desfasoara in jurul doamnei Ramsay, o femeie foarte frumoasa, mama si sotie ajunsa la 50 de ani, la care se raporteaza toate celalalte personaje.

Stiu ca multa lume se plange ca Spre far este o lectura grea, fara fir epic cursiv si altele. Mie mi-a placut, mi-a placut chiar foarte mult. Mi-a placut scena de la cina, cand doamna Ramsay se straduieste sa organizeze un eveniment deosebit, iar toata lumea se simte stingherita, insa nimieni nu zice nimic, ba chiar fac eforturi pentru a nu se da de gol ajungand sa fie singuri impreuna. Mi-a placut descrierea celor 10 ani care trec in al doilea capitol. Mi-a placut ultima parte cand James vrea sa ramana nervos pe tatal sau, dar Cam nu poate. Dar, cel mai mult mi-a placut sfarsitul primului capitol - Fereastra, cand doamna Ramsay isi face sotul sa inteleaga ca il iubeste, fara a o spune explicit (as fi pus paragraful, dar a trebuit sa dau cartea si nu am mai apucat sa il notez; nu am reusit nici sa il memorez :) ).

Acum imi ramane sa citesc celalate doua carti ale V. Woolf pe care le am - Anii si Eseuri alese. Pana acum am mai citit doar niste povestiri dintr-o antologie de proza scurta englezeasca.

Un veac de singuratate

Autor: Gabriel Garcia Marquez

Editura: RAO

Pret: 45

Anul aparitiei: 2011

Am recitit zilele astea cartea lui Marquez despre satul Macondo care se naste sub ochii cititorului.

Romanul a fost publicat prima data in 1967 si este responsabil pentru conscrarea autorului. Spatiul cartii este satul Macondo. La infiintarea sa lucrurile sunt asa de noi incat pot fi aratate cu degetul. Pana la sfarsitul cartii ele devin vechi, in paragina si aproape parasite. Timpul nu exista. Primul care isi da seama de aceasta este fondatorul satului, Jose Arcadio Buendia, iar actiunea se desfasoara intr-o succesiune de personaje Aureliano si Arcadio, Remedios, Amaranta si Ursula.

Toti ajung sa isi dea seama ca singurul lucru care ii leaga este singuratatea. Scopul ultim este cunoasterea; cunoasterea propriei povesti care dezleaga misterele lumii.

Bineinteles, cartea m-a prins mai putin decat la prima lectura, cand nu am mai putut sa o las din mana, insa sfarsitul mi-a placut mai mult, poate si pentru ca nu imi mai aminteam aproape deloc ultima pagina.

In final ma opresec putin si asupra copertei care mi se pare ingrozitoare: o cladire, valuri, pescarusi, totul pe fond albastru. Prea ingramadita, prea multe, prea nimic. Ehei, dar cum se zice, nu judeca cartea dupa coperta.

Oaspetele

*pun aici un text mai vechi; nici eu nu stiu ce sa mai zic de el

Când am deschis, un bărbat cu aspect plăcut stătea în faţa uşii. Era o seară ploioasă, dormisem puţin, iar bătăile din uşa m-au trezit. Nu obişnuiam să dorm după masa, însă acum, fiindca mă simţeam trist, am aţipit puţin. Nu fuseseră nişte bătăi puternice cele care mă treziseră, ci dimpotrivă liniştite.

- Bună!

- Bună! am raspuns eu la salut. Hai înăuntru!

Ştiu că eram cam abătut în ultima vreme, însă nu mai ştiu exact de ce. Bineînţeles că fuseseră câteva zile ploioase la rând, dar nu cred că acesta era motivul. Nu îmi place să mă las afectat de vreme. Vremea se schimbă tot timpul, nu trebuie să fim şi noi trişti după ea. Îmi amintesc… căutam, căutam, aşteptam să se întâmple ceva… În orice caz acum mă simţeam odihnit şi în formă.

Fiindcă nu ştiam cum să mă comport cu Oaspetele i-am arătat apartamentul meu, destul de mic de altfel: doar o sufragerie şi un dormitor. În sufragerie aveam o bibliotecă şi un birou, iar în dormitor un pat de o persoană, încadrat de două noptiere, un dulap care ocupa jumătate de perete şi un poster pe care îl înlocuiam în fiecare an. Sigur, nu era mult, însă pentru mine era suficient! Locuiam deja aici, de câţiva ani buni. Chiar dacă locul îmi displăcuse poate la început, cred că fusese necesar doar puţin timp pentru a mă obişnui cu el, iar apoi începuse chiar să îmi placă. Mai ales iarna şi primăvara priveliştea era incredibilă; începusem mai nou să mă bucur de natură.

Fiind ora cinei am pregătit ceva din lucurile pe care le aveam în frigider, am împărţit totul pe-din-două şi am mâncat amândoi. După aceea am strâns prin bucătărie şi am aranjat patul pentru Oaspetele meu. Am mai povestit o vreme, iar apoi am mers amândoi la culcare. Nu mă simţeam deloc incomodat de noua prezenţă din apartamentul meu. Oaspeţii sosiţi pe neaşteptate pot fi de multe ori destul de supărători, însă acum nu era deloc cazul. Chiar din contră, atmosfera era destinsă, fapt surprinzător şi pentru mine.

Am cedat patul, iar eu m-am întins pe câteva pături pe jos. M-am întors de câteva ori de pe o parte pe alta, şi în ciuda somnului de după masă, am adormit destul de repede.

A doua zi am mâncat micul dejun pe fugă şi am ieşit pentru a merge la piaţă. Noile condiţii solicitau o reaprovizionare. În timp ce închideam uşa pe dinafară am fost intrebat:

- Ştii că voi rămâne de acum cu tine? întrebarea era mai mult retorică.

- Ştiu, am raspuns eu, însă nu am avut idee cum să mă comport, decât ca şi cu un oaspete!

2012

Daca tot e anul nou m-am gandit ca pot pune si eu ceva nou.

Ca un baiat bine crescut indic si sursa (intreg eseul e interesant):

http://www.paulgraham.com/disagree.html