Când am învățat să conduc, unchiul meu mi-a spus o vorbă – „Există trei categorii de oameni în lume: muncitori, intelectuali și șoferi.” Nu știu dacă expresia implica și o ierarhie. Unchiul meu se mutase de mult de lângă noi, într-un foarte mare oraș în sudul țării. Ca să ajungi acolo era nevoie de cel puțin două zile de mers. Trebuia să treci munții,unde se făceau de multe ori blocaje, trebuia să traversezi un râu pe un pod mobil, iar apoi trebuia să străbați câmpia, unde suflatot timpul un vânt năpraznic. În ciuda distanței, el ne trimitea întotdeauna scrisori și felicitări cu ocazia sărbătorilor. Se mutase acolo și se căsătorise, dar, după cum merg lucrurile, după câtva timp amândoi și-au dat seama că nu mai țin unul la altul. Dorința unchiului meu fusese să aibă copii,sau măcar unul singur. Bineînțeles că visul lui nu se mai putea realiza acum, nici măcar să înfieze unul, pentru că soția lui nu era deloc de acord. Așa că tot ce avea eram noi, nepoții lui, și noi stăteam undeva departe.
Mustața
stufoasă era singura asemănare dintre unchiul meu și
domnul Buchic, care locuia cu două case mai în jos de noi. Dl
Buchic avea o dubă pe care o folosea să transporte ziare. Asta era
slujba lui. Era înalt și
slab, cu fața lunguiață
și,
spre deosebire de unchiul meu, avea familie numeroasă. El și
soția lui aveau șase
copii, iar pe lângă aceștia
mai înfiaseră doi. Cartierul nostru se afla departe de oraș.
Ca să
mergi până în oraș
trebuia să pornești
cu cel puțin
o oră înainte.
Dl.
Buchic lucra de obicei noaptea, luând ziarele de la tipografie și
distribuindu-le pentru a putea fi vândute în zori de zi. De aceea,
dimineața se trezea târziu, iar când ne întorceam noi de la
școală, el de abia se
trezea și își
lua micul-dejun. Intra în vorbă cu noi,picii din cartier, și
ne trata cu seriozitate.
Puțini oameni își
puteau permite o mașină.
Duba pentru ziare a dl. Buchic era una din puținele
mașini pe care le
văzusem. De
fiecare dată când ne vedea că mergem în oraș
dl. Buchic ne lua cu mașina. Uneori , când nu lucra noaptea, își
umplea duba cu copiii care mergeau la școală.
Fie
că nimerieai în față, pe singurul loc de lângă șofer, fie că
ajungeai în spoate
printre ziare, drumul
era întotdeauna o plăcere. Dacă stăteai în față, dl. Buchic
îți spunea o mulțime
de informații despre drum, sau alte noutăți și știri. Nici nu ar
fi fost de așteptat ca cineva care distribuie ziare să nu fie la
curent cu tot ce se întâmplă.
-
Dacă o iei pe la
Tăietură ajungi mult mai repede, spunea el, dar, dacă vrei să
ajungi la Monument mai bine o iei pe sub pod și ocolești centrul. E
drumul ceva mai lung, dar scapi de toată aglomerația.
Tot
timpul povestea alte trasee ideale și asta mereu presărând și
alte informații utile.
-
Cinematograful e închis săptămâna asta, renovare.
Sau,
-
S-a deschis o nouă popicărie și totul e la
jumătate de preț în
prima săptămână.
Unii din noi chiar
începusem să le
adunăm în carnețele bine îngrijite, care deveneau repede obiecte
valoroase de colecție.
Dacă prindeai
unul din locurile din spate
drumul nu era cu nimic mai plictisitor. Pentru a-și distra pasagerii
dl. Buchic conducea nebunește,
iar când ajungeam la destinație trebuia să te aduni de prin
ziarele rămase în dubă.
Astfel stând
lucrurile, nici nu
știai ce să-ți dorești: locul din față, mult mai confortabil,
însoțit cu o mulțime de informații prețioase, sau îngrămădeala
din spate, care se transforma, odată ce mașina pleca, în cel mai
intens montagne ruse.
Noi
eram niște puști,iar dl. Buchic era om în toată firea. Cu timpul
am crescut și mustața stufoasă a dlui. Buchic a început să aibă
tot mai multe fire albe, părul a început să i se rărească și
fruntea i-a devenit din ce în ce mai lată.
Fiindcă dl.
Buchic a fost unul din cei mai buni oameni pe care i-am cunoscut, am
ținut neaparat să fiu prezent la înmormântarea sa. Fiind un număr
restrâns de oameni, fiecare a avut ocazia să spună câte ceva. Eu
mi-am început discursul astfel:
-
Când am învățat să conduc, unchiul meu mi-a spus o vorbă:
„Există trei categorii de oameni –
muncitori, intelectuali și șoferi.”
Nu știu dacă era implicată și o ierarhie...
Excelentă elegie! Felul în care ai evocat anii aceia, frumoşi, ai copilăriei mi-a plăcut mult, dar mi-au dat lacrimile la sfârşit, pentru că deşi ştiu că toţi suntem muritori sunt de părere că oamenii buni ar trebui să primească o dispensă sau o extindere a vieţii, ca să ne putem bucura cât mai mult de ei. Mă bucur că am ajuns, total întâmplător, aici.
RăspundețiȘtergereMultumesc! :)
RăspundețiȘtergere