Stone for thought

About two years ago Alexandra and I thought it would be a good idea to make some notes about how we are a young couple looking for a place to rent or buy and put them in the post boxes of the apartment buildings from areas we really liked. So we made what we thought were some really nice advertisements, with pictures and drawings and everything. Of course nobody called us back, except for an old lady that wanted to invite us at some health product presentation where people who attended could buy the product at the end of the show. Nothing is by accident, the old lady said, and if you left this note here, maybe it was meant for us to meet. We wanted to go along with the idea and go to that presentation, as we thought it was one of our few chances to get in that nice, old apartment building, with a high roof and big windows that we so much dreamed of. But on the day of the presentation Alexandra had an exam and I was in Baia Mare writing my dissertation so neither of us went.

And then, I was on my way to work, when I saw a note saying pretty much the same thing - a young couple looking for a place to rent. They too tried their best to be all nice and everything. Now, being more cynical then back in the days, I thought to my self 'Poor guys' and something like 'They think they are so hip'. Because no miracle will happen and nobody is going to offer one a great place with a low rent just because of a nice advertisement note. That's why we tell stories and read stories and go to films, because in most cases no one is going to ask you in for dinner just because they see you on the street, and from there you will not end up shooting people and finding out that you are some kind of spy with super powers. 

But at least we had fun that time, Alexandra and I, because we were walking around on those streets near the park in the night and we bought some burgers and ate them while leaning on a huge stone wall.

I was thinking of this when I was out, alone, walking on those quiet streets with tall, big yarded houses and I was getting kind of bored by it all. At first I was making plans how could I buy a house in such a great location like that, then I was being envious and I ended up being bored. It seemed to me they all looked the same and nothing really ever happened around there. And it got to me that, I don't know why, but I associate this with a scene I witnessed while I was in a shoe store looking for wedding shoes. A man was screaming at his little girl because she accidentally blown up her balloon and kind of scared everybody that was around. 'You're so stupid! Look how stupid you are!!' He was screaming.

So I turned around and headed home.

Elegia șoferilor

*pun aici un text mai vechi; nici eu nu stiu ce sa mai zic de el.


Când am învățat să conduc, unchiul meu mi-a spus o vorbă – „Există trei categorii de oameni în lume: muncitori, intelectuali și șoferi.” Nu știu dacă expresia implica și o ierarhie. Unchiul meu se mutase de mult de lângă noi, într-un foarte mare oraș în sudul țării. Ca să ajungi acolo era nevoie de cel puțin două zile de mers. Trebuia să treci munții,unde se făceau de multe ori blocaje, trebuia să traversezi un râu pe un pod mobil, iar apoi trebuia să străbați câmpia, unde suflatot timpul un vânt năpraznic. În ciuda distanței, el ne trimitea întotdeauna scrisori și felicitări cu ocazia sărbătorilor. Se mutase acolo și se căsătorise, dar, după cum merg lucrurile, după câtva timp amândoi și-au dat seama că nu mai țin unul la altul. Dorința unchiului meu fusese să aibă copii,sau măcar unul singur. Bineînțeles că visul lui nu se mai putea realiza acum, nici măcar să înfieze unul, pentru că soția lui nu era deloc de acord. Așa că tot ce avea eram noi, nepoții lui, și noi stăteam undeva departe.

Mustața stufoasă era singura asemănare dintre unchiul meu și domnul Buchic, care locuia cu două case mai în jos de noi. Dl Buchic avea o dubă pe care o folosea să transporte ziare. Asta era slujba lui. Era înalt și slab, cu fața lunguiață și, spre deosebire de unchiul meu, avea familie numeroasă. El și soția lui aveau șase copii, iar pe lângă aceștia mai înfiaseră doi. Cartierul nostru se afla departe de oraș. Ca să mergi până în oraș trebuia să pornești cu cel puțin o oră înainte.

Dl. Buchic lucra de obicei noaptea, luând ziarele de la tipografie și distribuindu-le pentru a putea fi vândute în zori de zi. De aceea, dimineața se trezea târziu, iar când ne întorceam noi de la școală, el de abia se trezea și își lua micul-dejun. Intra în vorbă cu noi,picii din cartier, și ne trata cu seriozitate.

Puțini oameni își puteau permite o mașină. Duba pentru ziare a dl. Buchic era una din puținele mașini pe care le văzusem. De fiecare dată când ne vedea că mergem în oraș dl. Buchic ne lua cu mașina. Uneori , când nu lucra noaptea, își umplea duba cu copiii care mergeau la școală.

Fie că nimerieai în față, pe singurul loc de lângă șofer, fie că ajungeai în spoate printre ziare, drumul era întotdeauna o plăcere. Dacă stăteai în față, dl. Buchic îți spunea o mulțime de informații despre drum, sau alte noutăți și știri. Nici nu ar fi fost de așteptat ca cineva care distribuie ziare să nu fie la curent cu tot ce se întâmplă.

- Dacă o iei pe la Tăietură ajungi mult mai repede, spunea el, dar, dacă vrei să ajungi la Monument mai bine o iei pe sub pod și ocolești centrul. E drumul ceva mai lung, dar scapi de toată aglomerația.

Tot timpul povestea alte trasee ideale și asta mereu presărând și alte informații utile.

- Cinematograful e închis săptămâna asta, renovare.

Sau,

- S-a deschis o nouă popicărie și totul e la jumătate de preț în prima săptămână.

Unii din noi chiar începusem să le adunăm în carnețele bine îngrijite, care deveneau repede obiecte valoroase de colecție.

Dacă prindeai unul din locurile din spate drumul nu era cu nimic mai plictisitor. Pentru a-și distra pasagerii dl. Buchic conducea nebunește, iar când ajungeam la destinație trebuia să te aduni de prin ziarele rămase în dubă.

Astfel stând lucrurile, nici nu știai ce să-ți dorești: locul din față, mult mai confortabil, însoțit cu o mulțime de informații prețioase, sau îngrămădeala din spate, care se transforma, odată ce mașina pleca, în cel mai intens montagne ruse.

Noi eram niște puști,iar dl. Buchic era om în toată firea. Cu timpul am crescut și mustața stufoasă a dlui. Buchic a început să aibă tot mai multe fire albe, părul a început să i se rărească și fruntea i-a devenit din ce în ce mai lată.

Fiindcă dl. Buchic a fost unul din cei mai buni oameni pe care i-am cunoscut, am ținut neaparat să fiu prezent la înmormântarea sa. Fiind un număr restrâns de oameni, fiecare a avut ocazia să spună câte ceva. Eu mi-am început discursul astfel:

- Când am învățat să conduc, unchiul meu mi-a spus o vorbă: „Există trei categorii de oameni – muncitori, intelectuali și șoferi.” Nu știu dacă era implicată și o ierarhie...

Oaspetele

*pun aici un text mai vechi; nici eu nu stiu ce sa mai zic de el

Când am deschis, un bărbat cu aspect plăcut stătea în faţa uşii. Era o seară ploioasă, dormisem puţin, iar bătăile din uşa m-au trezit. Nu obişnuiam să dorm după masa, însă acum, fiindca mă simţeam trist, am aţipit puţin. Nu fuseseră nişte bătăi puternice cele care mă treziseră, ci dimpotrivă liniştite.

- Bună!

- Bună! am raspuns eu la salut. Hai înăuntru!

Ştiu că eram cam abătut în ultima vreme, însă nu mai ştiu exact de ce. Bineînţeles că fuseseră câteva zile ploioase la rând, dar nu cred că acesta era motivul. Nu îmi place să mă las afectat de vreme. Vremea se schimbă tot timpul, nu trebuie să fim şi noi trişti după ea. Îmi amintesc… căutam, căutam, aşteptam să se întâmple ceva… În orice caz acum mă simţeam odihnit şi în formă.

Fiindcă nu ştiam cum să mă comport cu Oaspetele i-am arătat apartamentul meu, destul de mic de altfel: doar o sufragerie şi un dormitor. În sufragerie aveam o bibliotecă şi un birou, iar în dormitor un pat de o persoană, încadrat de două noptiere, un dulap care ocupa jumătate de perete şi un poster pe care îl înlocuiam în fiecare an. Sigur, nu era mult, însă pentru mine era suficient! Locuiam deja aici, de câţiva ani buni. Chiar dacă locul îmi displăcuse poate la început, cred că fusese necesar doar puţin timp pentru a mă obişnui cu el, iar apoi începuse chiar să îmi placă. Mai ales iarna şi primăvara priveliştea era incredibilă; începusem mai nou să mă bucur de natură.

Fiind ora cinei am pregătit ceva din lucurile pe care le aveam în frigider, am împărţit totul pe-din-două şi am mâncat amândoi. După aceea am strâns prin bucătărie şi am aranjat patul pentru Oaspetele meu. Am mai povestit o vreme, iar apoi am mers amândoi la culcare. Nu mă simţeam deloc incomodat de noua prezenţă din apartamentul meu. Oaspeţii sosiţi pe neaşteptate pot fi de multe ori destul de supărători, însă acum nu era deloc cazul. Chiar din contră, atmosfera era destinsă, fapt surprinzător şi pentru mine.

Am cedat patul, iar eu m-am întins pe câteva pături pe jos. M-am întors de câteva ori de pe o parte pe alta, şi în ciuda somnului de după masă, am adormit destul de repede.

A doua zi am mâncat micul dejun pe fugă şi am ieşit pentru a merge la piaţă. Noile condiţii solicitau o reaprovizionare. În timp ce închideam uşa pe dinafară am fost intrebat:

- Ştii că voi rămâne de acum cu tine? întrebarea era mai mult retorică.

- Ştiu, am raspuns eu, însă nu am avut idee cum să mă comport, decât ca şi cu un oaspete!

Heidegger, Gagarin şi noi

Ceea ce e admirabil în explorarea lui Gagarin nu e desigur magnificul său număr de Luna-Park, care a impresionat mulţimile; nici performanţa sportivă realizată, mergând mai departe decât ceilalţi, bătând toate recordurile de înălţime şi de viteză. Ceea ce contează mai mult este deschiderea probabilă asupra noilor cunoştinţe şi a noilor posibilităţi tehnice, este curajul şi virtuţile personale ale lui Gagarin, este ştiinţa care a făcut posibilă explorarea şi tot ceea ce aceasta a presupus, la rândul ei, în materie de spirit de abnegaţie şi de sacrificiu. Dar ceea ce poate contează cel mai mult este faptul de a fi părăsit Locul. Pentru un ceas, un om a existat în afara oricărui orizont - totul era cer în jurul său, mai exact, totul era spaţiu geometric.
Emmanuel Levinas

Luat din: E. Levinas - Dificila libertate, ed. Hasefer, 1999, pg.287.

Îngerul Cel Mai Scurt Înspre Mâine şi alte povestiri

Când am auzit de Ionatan Piroşca mi-am zis să cumpăr şi eu o carte ca să susţin un tovarăş de litere. Am fost bucuros când am văzut că este şi o culegere de povestiri, deşi mi-am dat seama repede că este vorba de 'proză poetică de o mai largă respiraţie decât poezia'. Asta nu a fost o dezamăgire aşa mare. Aş fi luat şi o carte de poezii doar că nu s-au mai găsit.

Când am mers acasă mama a văzut cartea şi mi-a spus ca îl cunoaşte pe Piroşca. Este şi el din Brăila. Ştia că este poet, dar nu ştia că este bolnav. Mi-a povestit că pe timpul vechiului regim, din cauza cenzurii, Piroşca scrisese de mână romanul Quo Vadis . Mama îl citea în armată. Când a fost prinsă superioara ei i-a spus: Numai unul de-a vostru putea face aşa ceva!

Pun aici o povestire din volum. Nu deţin drepturile de autor pentru ea.

Ferestrele

- Dacă nu era atâta praf, de-aici s-ar fi văzut ferestrele. Vezi?
- Da... A trecut camionul.
Cum stăteam rezemaţi de ghizdurile fântânii, dacă ne-ar fi privit cineva din spate, ar fi zis că duhurile fântânii au ieşit la aer.
- Da, a trecut camionul.
- Ai văzut pe cineva la volan?
- Nu.
Praful era des şi fin ne intra în ochi. Simţeam în porii pielii cum scrâşnea. Măcar de s-ar fi văzut ferestrele... Sprâncenele ne erau albe de praf. Colina din dreapta nu se mai vedea. Ceva alb, rotund, greu... Nu era prea comod pe marginea fântânii. Dar, dupa atâta drum prin zăduf...
- Scoate un covrig. Mi-e foame. Apă mai avem?
El râse.
- Nu e fântâna aici?
- Da, aşa e.
- Ce zici, ajungem până deseară?
- Depinde... Cu praful ăsta... Nu era nimeni la volan. Ei, lasă.
- Probabil că nu era de văzut. Năluci.
- Ei, lasă.
Praful acoperise iarba şi parcă lucea aşa, cenuşiu-gălbui, murdar. Acoperise tot. Soarele nu se mai vedea.
- Dacă eram acasă, făceam o baie. Mă simt ca...
De data asta am râs eu.
- Da, ai dreptate.
Simţeam răcoarea fântânii ca pe o promisiune. El s-a întors primul. Dezlega din cuiul ei găleata. Cu grijă, ca într-un ritual. Eu m-am aplecat şi am văzut. Ce răcoare era! M-am uitat mai bine...
- Uită-te!, i-am zis. Vezi? Vezi ferestrele? Ecineva la geam. Ne cheamă.
- Da, văd. Să mergem. Hai!

Halibut

o povestire de Etgar Keret

[nu detin drepturile de autor]

De cand m-am intors in Israel, toate mi se par altfel. Urat mirositoare, triste, seci. Chiar si pranzurile cu Ari care ma bine dispuneau deajuns pentru o zi intreaga sunt o povara acum. Urmeaza sa se casatoreasca cu acea Nessia a lui; astazi o sa ma surprinda cu vestea. Si eu, bineinteles, voi fi surprins ca si cum Ofer care anunta totul nu mi-ar fi spus secretul cu patru zile in urma. O iubeste pe Nessia, o sa zica, uitanduse in ochii mei. 'De data asta' o sa zica cu vocea lui joasa si foarte convingatoare, 'de data asta, e pe bune.'

Ne-am inteles sa ne intalnim intr-un local cu specifice din peste de pe plaja. Economia e in recesiune acum asa ca preturile pentru felurile speciale de mancare sunt o gluma, orice pentru a-i face pe oameni sa vina. Ari spune ca recesiunea e buna pentru noi, pentru ca noi - chiar daca nu ne-am dat seama pana acum - suntem bogati. Recesiunea, explica Ari, e dura pentru saraci; dura nu e cuvantul potrivit - e sapa de lemn . Dar pentru bogati? E ca si cum ai primi puncte bonus pentru ca zbori frecvent cu avionul. Poti sa imbunatatesti toate lucrurile pe care le faceai si asta fara nici un leu in plus. Uite asa Johnnie Walker ajunge de la 'red label' la 'black' si patru zile cu mic dejun inclus devin o saptamana, orice pentru ca oamenii sa vina, SA VINA ODATA. 'Urasc tara asta', ii spun in timp ce asteptam sa primim meniul. 'As stergeo pentru totdeauna daca nu ar fi afacerile!' 'Fii serios', isi pune Ari piciorul incaltat cu sanda pe scaunul de langa el, 'unde altundeva mai gasesti o plaja ca asta?' 'In Franta' ii spun, 'in Tailanda, Brazilia, Australia, in Caraibe...' 'Bine, bine, pleaca atunci ', ma intrerupe el multumit de ce spune, 'mananca-ti mancarea, bea un espresso si du-te! ' 'Am spus' accentuez eu 'ca as pleca daca nu ar fi afacerile...' 'Afacerile ', izbucneste Ari in ras, 'AFACERILE,' si face un semn cu mana spre chelnerita pentru un meniu.


Chelnerita vine sa ne spune care sunt specialitatile zile, iar Ari o trateaza cu privirea neinteresata a barbatului indragostit de alta fata. 'Si ca si fel principal' spune ea cu un zambet natural si irezistibil, 'avem felii de ton rosu cu unt si piper, halibut servit peste tofu cu sos teriyaki sau peste vorbitor cu sare si lamaie.' 'Eu am sa iau halibutul,' spune Ari repede. 'Cum e pestele vorbitor?' intreb eu. 'Peste vorbitor servit crud. E putin sarat, dar necondimentat...' 'Si vorbeste?' o intrerup eu. 'Va recomand sincer halibutul' spune chelnerita dupa ce da din cap, 'niciodata nu l-am incercat pe cel vorbitor.'


Imediat ce am inceput sa mancam Ari mi-a spus ca se casatoreste cu Nessia, sau NASDAQ, cum ii place sa-i zica. S-a gandit la numele asta cand bursa NASDAQ era in urcare si de atunci nu s-a mai obosit sa il schimbe. I-am spus felicitari, ma bucur. 'Si eu', spune Ari afundanduse comod in scaun, 'si eu. Avem o viata destul de buna, nu? Eu si NASDAQ, tu... singur, momentan. O sticla buna de vin alb, aer conditionat, marea.'


Pestele a venit cinspe` minute mai tarziu; halibutul, dupa cate spunea Ari, era fantastic. Pestele vorbitor - nu spune nimic . 'Nu vorbeste', a izbucnit Ari, 'si ce? Doamne, nu fa o scena aici. Pe bune, nu am rabdarea necesara.' Si cand m-a vazut ca inca faceam semn spre chelnerita, a venit cu o sugestie, 'Ia o gura - daca nu e bun, trimite-l inapoi. Dar macar gusta-l intai.' Chelnerita a venit zambind la fel de iresistibil ca si mai inainte. 'Pestele...' am zis eu. 'Da?' a intrebat ea, intinzandusi gatul oricum lung. 'Nu vorbeste.' Chelnerita a chicotit putin distrata iar apoi a explicat repede. 'Mancarea e denumita peste vorbitor ca o indicatie a felului de peste care e preparat, care in cazul acesta e felul de peste care poate vorbi, dar faptul ca poate vorbi nu inseamna ca o va face intr-un moment anume.' 'Nu inteleg...' am inceput eu. 'Ce e de inteles', mi-a spus chelnerita binevoitoare, 'acesta este un restaurant, nu un club de karaoke. Dar daca nu sunteti multumit as fi bucuroasa sa va aduc altceva... stiti ce? As fi bucuroasa sa va aduca altceva orcum...' 'Nu vreau altceva', am insistat eu fara nici un scop, 'vreau sa vorbeasca'. 'E in regula', a intervenit Ari, 'nu trebuie sa ii aduceti nimic altceva. Totul aici e minunat.' Chelnerita ne-a dat un al treilea zambet identic si a plecat. Ari mi-a spus, 'Omule, ma casatoresc. Iti dai seama? Ma casatoresc cu dragostea vietii mele. Si de data asta...' a spus facand o pauza de doua secunde, 'de data asta e pe bune. Pranzul asta, e o celebrare, asa ca termina si mananca naibii cu mine. Fara peste si fara sa te doara capul de` tara. Doar fi bucuros impreuna cu mine, cu bunul tau prieten, se poate?' 'Sunt bucuros ', am spus, 'cu adevarat.' 'Atunci mananca pestele ala afurisit odata' m-a rugat el. 'Nu ', am spus, iar apoi m-am corectat repede, 'nu inca.' 'Acuma, acuma' m-a grabit Ari, 'acuma, inainte sa se raceasca. Sau trimite-l inapoi. Dar nu asa. Nu cu pestele pe masa si tu fara sa zici nimic...' 'Nu se raceste' l-am corectat eu, 'e crud. Si nu trebuie sa tac, putem sa vorbim...' 'Bine', a zis Ari, 'da-o incolo', si s-a ridicat nervos in picioare. 'Mi-a pierit oricum pofta de mancare.' A dat sa isi scoata portofelul dar l-am oprit. 'Lasa-ma sa fac eu cinste ', am spus fara sa ma ridic, 'pentru nunta ta.' 'Du-te naibii!' a mormait Ari, dar a dat totusi drumul la portofel. 'Nu stiu de ce incerc sa iti vorbesc despre dragoste?! Esti homo. Am spus homo? Vroiam - asexual-' 'Ari', am incercat eu sa il intrerup. 'Chiar si acum ', a spus cu un deget in aer, 'chiar si acum stiu ca mai tarziu o sa imi para rau ca am zis asta. Dar daca o sa imi para rau asta nu inseamna ca e mai putin adevarat'. 'Mazal tov', am zis, incercand sa imit pentru el unul din zambetele naturale ale chelneritei. Ari mi-a facut un semn cu mana intre cui ii pasa si la revedere si a plecat.



'E totul in regula?' a pantomimat chelnerita de la distanta. Am dat din cap. 'Nota dumneavoastra?' a continuat ea pantomima. Am clatinat din cap. M-am uitat la mare prin geam - putin intunecoasa dar profunda. M-am uitat la peste - stand pe stomac cu ochii inchisi, corpul lui se ridica si cobora ca si cum ar fi respirat. Nu stiam daca masa era pentru fumatori, dar mi-am aprins oricum o tigara, o satisfacatoare tigara de dupa. Nu imi era prea foame. Era placut aici, uitandu-ma la mare - pacat ca exista un geam si aer conditionat inloc de briza. As putea sta asa privind marea ore intregi. 'Du-te', mi-a soptit pestele fara sa isi deschida ochii, 'ia un taxi si sari in primul avion care pleaca.' 'Dar nu pot sa plec doar asa,' am explicat eu cu o voce clara si inceata, 'am angajamente aici, afaceri.' Pestele a tacut din gura si la fel am facut si eu. Dupa aproape un minut a adaugat, 'Nu conteaza, nu ma baga in seama. Sunt deprimat.'



Nu au trecut pestele pe nota. Mi-au oferit un desert in schimb, iar cand am refuzat, au scazut pur si simplu 45 de sekeli. 'Imi pare rau...' a spus chelnerita si apoi a explicat repede, 'imi pare rau ca nu v-a placut.' Si dupa o secunda a adaugat, 'pestele.' 'Nu,nu' am protestat eu, in timp ce formam numarul de telefon pentru un taxi, 'pestele a fost bun. Chiar aveti un loc foarte placut aici.'

{luata din: Etgar Keret - The Nimrod Flip-Out, Vintage Books, London 2006, pg. 111-116}