Thomas Mann, Rao, 2009
Zilele astea am citit Muntele vrajit, publicata de Thomas Mann in 1924, carte primita cadou de Craciun de la draga mea sotie. Mare parte din timpul lecturii eram preocupat sa gasesc cheia romanului si ma gandeam ca trebuie sa vina mai la sfarsit, din moment ce cartea Muntele vrajit este destul de groasa.
Thomas Mann incepe actiunea din Muntele vrajit cu vizita de trei saptamani pe care tanarul Hans Castorp o face varului sau, Joachim Ziemssen, la un sanatoriu pentru tuberculosi, aflat la o altitudine ridicata in muntii Elvetiei. Dupa cele trei saptamani insa, Hans afla ca are si el o mica pata umeda, ceea ce il face sa isi continue sederea, nu cu mari regrete. El se adapteaza vietii de la sanatoriu international Berghof, se indragosteste de o pacienta rusoaica, Madam Clavdia Chauchat, si isi dedica mare parte din timp meditatiei asupra lui Homo Dei.
Lodovico Settembrini, un umanist italian, este primul care isi disputa sufletul tanarului inginer, urmat de micutul Leo Naphta, un evreu devenit calugar iezuit, antagonistul lui Settembrini, mai putin pisalog, dar mai radical, iar la final dionisiacul mynheer Peeperkorn, un batran negustor olandez.
In timpul unei plimbari cu schiurile prin munti Hans Castorp ajunge la o concluzie in ceea ce priveste meditatiile sale,
Moartea este o mare forta. Cand te apropii de ea, te descoperi si mergi cu pas cadentat, in varful picioarelor. In cinstea ei te imbraci sobru si numai in negru, caci ea poarta colereta de ceremonie a trecutului. Ratiunea este natanga in fata mortii, caci ea nu-i nimic altceva decat virtute, in vreme ce moartea este libertate, desfranare, lipsa formei si voluptate, spune visul meu, iar nu iubire...Moartea si iubirea- aceasta-i o rima improprie, de prost gust, o rima falsa! Iubirea infrunta moartea; numai ea singura, nu virtutea, este mai tare decat moartea. Ea singura, nu virtutea, inspira gandurile bune. Forma nu este nici ea altceva decat iubire si bunatate: forma si civilizatia unei comunitati rationale si prietenoase, a unei conditii umane armonioase, cu subintelesul discret al festinului sangeros(...) In inima vreau sa-i pastrez mortii intreaga mea credinta, insa vreau sa-mi aduc limpede aminte ca orice credinta daruita mortii si trecutului nu este decat viciu, voluptate intunecata si antiumana atunci cand porunceste gandului si conduitei noastre. Omul nu trebuie sa ingaduie mortii sa domneasca asupra gandurilor lui in numele bunatatii si iubirii. Si cu asta ma trezesc... Caci mi-am dus visul pana la capat(p.641).
Insa gandurile se estompeaza si chiar in aceiasi seara Hans nu mai intelegea atat de bine ceea ce visase.
Joachim Ziemssen moare din cauza hotararii lui de se intoarce la cariera militara pe cand inca nu era deplin vindecat. Clavdia Chauchat revine la sanatoriu insotita de negusotrul olandez Peeperkorn si dispare dupa moartea acestuia, Naphta se sinucide intr-un duel cu Settembrini si intreg sanatoriul este stapanit de o mare irascibilitate.
Finalul din Muntele vrajit il prezinta pe Hans Castorp ramas la sanatoriu timp de sapte ani. Primul razboi mondial izbucneste iar Hans se ofera voluntar. Cartea se termina cu o interogatie
Au fost clipe cand din moarte si desfrau trupesc a tasnit, in visurile tale in care 'stateai la carma', un vis de dragoste. Oare din aceasta sarbatoare a mortii, din parjolul nemernic care a incediat de jur imprejur cerul acestei inserari ploioase, se va inalta, intr-o zi dragostea?(p. 921)
Pana la urma nu sunt sigur daca Muntele vrajit de Thomas Mann este ironic sau trebuia luat ca atare. Poate am sa ma dumiresc la a doua lectura, indicata si de autor intr-un blurb pe coperta IV.
Ma gandesc ca ar fi fost mai multe de spus despre Muntele vrajit, dar am scris o pagina despre o carte de peste 900 de pagini.
