Steaguri în ţărână

William Faulkner

Editura Rao

Traducerea - Mircea Ivănescu

Asta a fost prima carte de W. Faulkner pe care am citit-o și nu mi-a părut deloc rău, probabil și din cauza traducerii lui Mircea Ivănescu.

Acțiunea din Steaguri in țărână se petrece în jurul familie Sartoris, o familie aristocrată din sudul Statelor Unite. Figura patriarhala este colonelul John Sartoris, care a luptat în Razboiul Civil (1861-1865), a construit calea ferată și este un personaj cunoscut de întreaga comunitate. Din familie însă, au mai supraviețuit doar Virginia Du Pre (matușa Jenny), sora colonelului, fiul colonelului, Bayard Sartoris (bătrânul Bayard) și stră-nepotul acestuia Bayard Sartoris (tânărul Bayard).  La începutul romanului tânărul Bayard se întoarce din Primul Război Mondial, unde a luptat ca și pilot. Bayard a mers la război cu fratele său geamăn, John, dar acesta a murit  în acțiune. Bărbații familiei Sartoris erau cunoscuți drept bezmeticii comunității. Asta și moartea fartelui în război îl împing pe tânărul Bayard la un comportament auto-distructiv, mai ales condusul în viteză, iar mătușa și unchiul său nu au cum să îl tempereze. În urma unui accident de mașina tânărul Bayard este nevoit să petreacă câteva luni în pat, timp în care se apropie de Narcissa Benbow, iar cei doi se căsătoresc. Însă tânărul Bayard nu se cumințește nici acum și mai face un accident cu mașina, ceea ce îi provoacă bătrânului Bayard un atac de cord. Bântuit de vină, dar și de lipsa fratelui și a înclinației familie pentru fapte nebunești, tânărul Bayard pleacă din Jefferson, părăsindu-și soția însărcinată. La sfârșitul cărții el moare testând un avion concept, în aceiași zi în care se naște fiul său și al Narcissei. 

Steaguri în țărână are un ton melancolic si nostaligic, cu multe monologuri interioare. Cartea face parte din operele „generaței pierdute”, a soldaților întorși din Primul Război Mondial care nu se mai pot integra în comunitatea din care au plecat, însă Faulkner pune alături nostalgia pentru vechiul sud, care se schimbă tot mai mult. Faptele nebunești ale colonelului Bayard reprezentau dovezi ale eroismului si a spiritului nobil, în timp ce acțiunile tânărului Bayard sunt semne ale disperării și a nepăsării.

Elegia șoferilor

*pun aici un text mai vechi; nici eu nu stiu ce sa mai zic de el.


Când am învățat să conduc, unchiul meu mi-a spus o vorbă – „Există trei categorii de oameni în lume: muncitori, intelectuali și șoferi.” Nu știu dacă expresia implica și o ierarhie. Unchiul meu se mutase de mult de lângă noi, într-un foarte mare oraș în sudul țării. Ca să ajungi acolo era nevoie de cel puțin două zile de mers. Trebuia să treci munții,unde se făceau de multe ori blocaje, trebuia să traversezi un râu pe un pod mobil, iar apoi trebuia să străbați câmpia, unde suflatot timpul un vânt năpraznic. În ciuda distanței, el ne trimitea întotdeauna scrisori și felicitări cu ocazia sărbătorilor. Se mutase acolo și se căsătorise, dar, după cum merg lucrurile, după câtva timp amândoi și-au dat seama că nu mai țin unul la altul. Dorința unchiului meu fusese să aibă copii,sau măcar unul singur. Bineînțeles că visul lui nu se mai putea realiza acum, nici măcar să înfieze unul, pentru că soția lui nu era deloc de acord. Așa că tot ce avea eram noi, nepoții lui, și noi stăteam undeva departe.

Mustața stufoasă era singura asemănare dintre unchiul meu și domnul Buchic, care locuia cu două case mai în jos de noi. Dl Buchic avea o dubă pe care o folosea să transporte ziare. Asta era slujba lui. Era înalt și slab, cu fața lunguiață și, spre deosebire de unchiul meu, avea familie numeroasă. El și soția lui aveau șase copii, iar pe lângă aceștia mai înfiaseră doi. Cartierul nostru se afla departe de oraș. Ca să mergi până în oraș trebuia să pornești cu cel puțin o oră înainte.

Dl. Buchic lucra de obicei noaptea, luând ziarele de la tipografie și distribuindu-le pentru a putea fi vândute în zori de zi. De aceea, dimineața se trezea târziu, iar când ne întorceam noi de la școală, el de abia se trezea și își lua micul-dejun. Intra în vorbă cu noi,picii din cartier, și ne trata cu seriozitate.

Puțini oameni își puteau permite o mașină. Duba pentru ziare a dl. Buchic era una din puținele mașini pe care le văzusem. De fiecare dată când ne vedea că mergem în oraș dl. Buchic ne lua cu mașina. Uneori , când nu lucra noaptea, își umplea duba cu copiii care mergeau la școală.

Fie că nimerieai în față, pe singurul loc de lângă șofer, fie că ajungeai în spoate printre ziare, drumul era întotdeauna o plăcere. Dacă stăteai în față, dl. Buchic îți spunea o mulțime de informații despre drum, sau alte noutăți și știri. Nici nu ar fi fost de așteptat ca cineva care distribuie ziare să nu fie la curent cu tot ce se întâmplă.

- Dacă o iei pe la Tăietură ajungi mult mai repede, spunea el, dar, dacă vrei să ajungi la Monument mai bine o iei pe sub pod și ocolești centrul. E drumul ceva mai lung, dar scapi de toată aglomerația.

Tot timpul povestea alte trasee ideale și asta mereu presărând și alte informații utile.

- Cinematograful e închis săptămâna asta, renovare.

Sau,

- S-a deschis o nouă popicărie și totul e la jumătate de preț în prima săptămână.

Unii din noi chiar începusem să le adunăm în carnețele bine îngrijite, care deveneau repede obiecte valoroase de colecție.

Dacă prindeai unul din locurile din spate drumul nu era cu nimic mai plictisitor. Pentru a-și distra pasagerii dl. Buchic conducea nebunește, iar când ajungeam la destinație trebuia să te aduni de prin ziarele rămase în dubă.

Astfel stând lucrurile, nici nu știai ce să-ți dorești: locul din față, mult mai confortabil, însoțit cu o mulțime de informații prețioase, sau îngrămădeala din spate, care se transforma, odată ce mașina pleca, în cel mai intens montagne ruse.

Noi eram niște puști,iar dl. Buchic era om în toată firea. Cu timpul am crescut și mustața stufoasă a dlui. Buchic a început să aibă tot mai multe fire albe, părul a început să i se rărească și fruntea i-a devenit din ce în ce mai lată.

Fiindcă dl. Buchic a fost unul din cei mai buni oameni pe care i-am cunoscut, am ținut neaparat să fiu prezent la înmormântarea sa. Fiind un număr restrâns de oameni, fiecare a avut ocazia să spună câte ceva. Eu mi-am început discursul astfel:

- Când am învățat să conduc, unchiul meu mi-a spus o vorbă: „Există trei categorii de oameni – muncitori, intelectuali și șoferi.” Nu știu dacă era implicată și o ierarhie...

Beowulf

Nor is it a good exchange when the blood of friends must be the coin for settling accounts! (p.37)

Wordsworth Classics of World Literature, 2007, Translated by Marc Hudson.
Engleza veche (Old English) a fost una din materiile mele preferate în facultate. Nu știu nici eu exact ce m-a atras, dar am fost și bun la ea încă de la început, și asta fără să îmi dau prea mult silința.

Mi-am propus ca vreme de un an, un an jumate să citesc doar cărți clasice, cărți scrise înainte de 1950. Cum Beowulf stătea de multă vreme în bibliotecă, fără să îi acord prea mare atenție din timpul facultății, când am frunzărit-o puțin, am început cu ea.  

Acțiunea din Beowulf nu este prea complexă, dar sunt multe detalii. Cartea începe în Danemarca unde sala de petrecere a regeleui Horthgar, Heorot, a fost devastată timp de 12 ani de un monstru numit Grendel care îi mănâncă pe supușii regelui. Beowulf sosește pe neașteptate și se oferă să îl scape pe rege și Heorot de monstru. După o seară de ospăț, cu multă curtoazie, ceva nepolitețe și multe discuții, regele se retrage și îl lasă pe Beowulf la conducere. În timpul nopții Grendel vine din mlaștini și se luptă cu Beowulf, iar acesta îl prinde atît de bine încât Grendel nu mai poate scăpa și își lasă brațul acolo.

A doua zi toată lumea se bucură, dar seara mama lui Grendel vine să-și răzbune fiul și omoară pe unul din războinici lui Hrothgar. Dimineața Beowulf o caută, o omoară și se întaorce cu capul lui Grendel. Danezii se bucură din nou, Horthgar îi laudă vitejia lui Beowulf, iar acesta, îmbogățit cu onoare și daruri se întoarce acașă la Hygelac, regele Gheților/Gothților.

Partea a doua a poemului trece repede peste moartea regelui Hygelac în luptă, moartea fiului său, succesiunea lui Beowulf la tron și domnia liniștită a acestuia timp de 50 de ani. Însă apare un nou pericol, un dragon care scuipă foc face ravagii prin țară. Beowulf, în ciuda vârstei, nu se dă înapoi de la luptă. Batalia este lungă și crâncenă, deloc asemănătoare cu bătăliile din tinrețea lui Beowulf. Pe lângă asta, însoțitorii săi fug de luptă, cu excepția tânărului Wiglaf. Beowulf omoară dragonul, dar este rănit mortal. Poemul se încheie cu înmormântarea sa și cu o elegie cântată de o femeie.

Poemul Beowulf este în mod clar o moștenire a folclorului german, dar are și o influență a spiritul creștin. Beowulf pare mai altruist decât alți eroi germanici și bătălii sale nu sunt împotriva omenilor, ci împotriva unor monștri, dușmani ai întregi comunități și ai civilizațiiei. Moartea sa este un final reușit pentru un poem eroic.

Beowulf stârnește mai degrabă interesul unui istoric, decât al unui amator de literatură, în această ediție mai mult de jumate din carte este dedicată comentariilor și notelor, însă cu siguranță cititorii nu vor regreta alegerea, mai ales dacă vor avea și puțină răbdare. Oricum, filmul Beowulf (2007), nu îl recomand nimănui. Am făcut și eu greșeala să ma uit la el după ce citisem cartea și m-a scârbit de poveste pentru o vreme.  

Douasprezece scaune

Ilf si Petrov, Rao, 2004, traducerea - I. Flavius, M. Leicand.

Romanul Douasprezece scaune a aparut pentru prima data in 1928 si reprezinta primul rezultat al colaborarii celor doi autori.

Actiunea se petrece in goana dupa comoara ascunsa de soacra lui Ippolit Matveevici Vorobianinov, functionar al statului sovietic, intr-unul din cele douasprezece scaune care s-au aflat in fosta lor casa boiereasca. Cartea se anima o data cu intrarea in scena a "maestrului combinatiilor", fiul supusului turc Ostap Bender.

Ilf si Petrov nu ne ofera o carte filozofica sau psihologica, nici o explicatie sau istorie a materialismului istoric. ci o satira a societatii rusesti din timpul NPE-ului sovietic ( Noua Politica Economica), dintre anii 1921-1928.

Pe langa multele replici amuzante, mi-a placut primul paragraf, care mi s-a parut un bun inceput de carte:

In orasul X, capitala de judet, erau atat de multe frizerii si intreprinderi de pompe funebre, incat ai fi putut crede ca locuitorii acestui oras se nasc ca sa se barbiereasca, sa se tunda, sa-si faca o frectie si, indata dupa asta, sa moara. In realitate insa, in orasul X, capitala de judet, oamenii se nasteau, se barbiereau si mureau destul de rar. Orasul ducea o viata cat se poate de linistita. Serile de primavara erau incantatoare, noroiul lucea in lumina lunii ca antacitul si toti tinerii din oras erau atat de indragostiti de secretara comitetului sindical al lucratorilor din intreprinderile comunale, incat acest lucru o impiedica sa stranga cotizatiile.

Nu pot sa inchei fara sa nu prezint si situatia poeziei in perioada respectiva:

Pe coridor se plimba poetul redactiei, care ii facea curte unei dactilografe, ale carei solduri modeste dezlantuiau in el sentimente poetice. El o conducea la capatul coridorului si, ajunsi langa ferestra, ii facea declaratii de dragoste, la care fata ii raspundea:
- Am astazi numca suplimentara si sunt foarte ocupata.
Asta insemna ca il iubeste pe altul.
Poetul se incurca in picioarele celor de la redactie si adresa tuturor cunoscutilor aceeasi cerere uimitor de monotona:
-Da-mi zece copeici pentru tramvai(p. 246) 

Citatele care mi s-au parut amunzante nu le pun, si-ar pierde din farmec daca ar fi scoase din context, si ii las pe viitorii cititori sa decida singuri care replici merita onoarea de a fi mentionate. Dousprezece scaune mi-a oferit o lectura placuta si mi-a adus aminte de o atmosfera distrata, de care imi era dor.

De Saptamana Mare

Azi am intrat in Sapatamana Mare, asa ca vin si eu cu un subiect mai in tema.

Am citit un articol bun aici-'Why Was Jesus Crucified?'

Isus nu a fost un tip de treaba a carui mesaj 'nu putem sa ne iubim cu totii unii pe altii' nu a placut liderilor religiosi si nereligiosi ai vremii. Asta poate duce la doua pareri - antisemitism sau faptul ca totul a fost o greseala facuta de autoritatile romane. Isus a fost un personaj polarizator. Unii din cei ce L-au cunsoscut au fost dispusi sa isi schimbe decisiv modul de viata in timp de altii l-au considerat prea periculos si au fost gata sa Il omoare. Astfel, poate ar trebui sa ne regandim pararea fata de Isus ca un tip care nu ar fi omorat o musca si sa ne gandim la cineva in stare sa fie crucficat.

Intreg articolul este interesant, ca suntem sau nu religiosi - spun eu:

http://larryhurtado.wordpress.com/2012/04/06/why-was-jesus-crucified/

Altele

- Un om e o lume.

- Eu mi-am pierdut lumea.

- Ai pierdut-o pentru ca aveai nevoie de el ca sa te simti deasupra oamenilor, ca sa poti iesi din orice situatie.

- Da.

- Dar daca nu te-ai mai preocupa atat de asta ai fi deasupra lor.

- Imi dau seama, e cercul vicios al orgoliului.

Un om fara de tara

Kurt Vonnegut, Rao, 2008

Cartea a aparut prima data in 2005, la sfarsitul vietii lui Kurt Vonnegut, mai exact cand acesta avea 82 de ani. Ea contine eseurile, cugetarile si alte paraei ale autorului despre starea Statelor Unite si nu numai.

Un om fara de tara este o carte amuzanta si putin cinica. Titlul vine de la faptul ca autorul nu se mai regaseste in politica Statelor Unite, asa cum era ea pe vremea presedentiei lui G. W. Bush.

Dar nu intreg continutul cartii tine de politica. Intr-un capitol Kurt Vonnegut analizeaza operele literare in functie de doua axe - axa Inceput Sfarsit si axa Noroc Ghinion. Povestea de tip 'un om la ananghie' incepe sus pe axa N-G, apoi se ivesc problemele, iar la final totul se rezolva cu bine. Cea de tip 'un baiat intalneste o fata' incepe cu personajul nici sus, nici jos pe axa N-G. Apoi el coboara, intalneste fata, ceea ce il face sa urce considerabil. Povestea Cenusaresei incepe jos pe axa N-G - fata si-a pierdut parintii, are o mama vitrega intepata si niste surori vitrege nesuferite. Ea urca incet cand i se arata zana. Apoi ajunge sus de tot cand participa la bal si este apreciata de toata lumea, insa cade vertiginos dupa mizul noptii, dar nu la fel de jos ca si inainte, acum ca Cenusareasa are in spate experienta balului unde printul s-a indragostit de ea. La final printul se casatoreste cu ea si urmeaza Noroc la infinit. Povestirea Metamorfoza de Kafka incepe jos pe scara N-G, personajul are o slujba rea, o familie neintelagatoare, nu are prieteni, iar pe langa asta se trezeste intr-o dimineata transformat intr-un gandac de bucatarie - Ghinion la infinit. In Hamlet de W.Shakespeare nu poti sa zici daca evenimetele sunt bune sau rele, daca povestea urca sau coboara pe axa N-G. Si poate chiar de asta Shakespeare este un scriitor asa bun, pentru ca precum in viata, habar nu ai daca ce se intampla e bine sau rau (asta e parerea lui Kurt Vonnegut).

In acelasi timp mi se pare ca Vonnegut asa si niste fobii tipic americane, cum ar fi teama ca vom ramane fara combustubil, sau teama ca tehnologia va distruge umanitatea, care totusi e de inteles daca ne gandim ca era destul de batran cand a iesit cartea.

Cartea fizica mi se pare foarte reusita, coperta reusita, supracoperta reusita, iar pe langa asta mai este insotita si de ilustratiile autorului. Ceea ce o face o alegere buna pentru un cadou, mai ales ca nu e nici o lectura grea, dar nici saraca.

La final, unele citate.

Am ceva de zis in apararea umanitatii: nu are importanta in ce epoca, inclusiv in aceea a Gradinii Raiuliui, lumea s-a trezit aici. Si, cu exceeptia Gradinii Raiului, existau toate conditiile care sa te faca sa o iei razna, chiar daca nu erai scrantit dintru inceput. Intre lucrurile innebunitoare care exista in prezent se numara iubirea si ura, liberalismul si conservatorismul, automobilele si cartile de credit, golful si baschetul feminin.

Iata o lectie de scriere creatoare. Regula intai: Nu folositi punctul si virgula. Ele sunt hermafroditi travestiti, deci nu reprezinta nimic. Acest semn de punctuatie arata doar ca ati trecut prin scoala.

Viata este ceva cu ce nu trebuie sa tratezi nici macar un animal.

De ce divorteaza atat de multa lume in prezent? Pentru ca nu mai avem familii numeroase. Era o vreme cand, dupa casatorie, mireasa gasea mult mai multe persoane cu care sa discute despre orice. Iar mirele avea destui prieteni carora sa le spuna glume neroade.