Un veac de singuratate

Autor: Gabriel Garcia Marquez

Editura: RAO

Pret: 45

Anul aparitiei: 2011

Am recitit zilele astea cartea lui Marquez despre satul Macondo care se naste sub ochii cititorului.

Romanul a fost publicat prima data in 1967 si este responsabil pentru conscrarea autorului. Spatiul cartii este satul Macondo. La infiintarea sa lucrurile sunt asa de noi incat pot fi aratate cu degetul. Pana la sfarsitul cartii ele devin vechi, in paragina si aproape parasite. Timpul nu exista. Primul care isi da seama de aceasta este fondatorul satului, Jose Arcadio Buendia, iar actiunea se desfasoara intr-o succesiune de personaje Aureliano si Arcadio, Remedios, Amaranta si Ursula.

Toti ajung sa isi dea seama ca singurul lucru care ii leaga este singuratatea. Scopul ultim este cunoasterea; cunoasterea propriei povesti care dezleaga misterele lumii.

Bineinteles, cartea m-a prins mai putin decat la prima lectura, cand nu am mai putut sa o las din mana, insa sfarsitul mi-a placut mai mult, poate si pentru ca nu imi mai aminteam aproape deloc ultima pagina.

In final ma opresec putin si asupra copertei care mi se pare ingrozitoare: o cladire, valuri, pescarusi, totul pe fond albastru. Prea ingramadita, prea multe, prea nimic. Ehei, dar cum se zice, nu judeca cartea dupa coperta.

Oaspetele

*pun aici un text mai vechi; nici eu nu stiu ce sa mai zic de el

Când am deschis, un bărbat cu aspect plăcut stătea în faţa uşii. Era o seară ploioasă, dormisem puţin, iar bătăile din uşa m-au trezit. Nu obişnuiam să dorm după masa, însă acum, fiindca mă simţeam trist, am aţipit puţin. Nu fuseseră nişte bătăi puternice cele care mă treziseră, ci dimpotrivă liniştite.

- Bună!

- Bună! am raspuns eu la salut. Hai înăuntru!

Ştiu că eram cam abătut în ultima vreme, însă nu mai ştiu exact de ce. Bineînţeles că fuseseră câteva zile ploioase la rând, dar nu cred că acesta era motivul. Nu îmi place să mă las afectat de vreme. Vremea se schimbă tot timpul, nu trebuie să fim şi noi trişti după ea. Îmi amintesc… căutam, căutam, aşteptam să se întâmple ceva… În orice caz acum mă simţeam odihnit şi în formă.

Fiindcă nu ştiam cum să mă comport cu Oaspetele i-am arătat apartamentul meu, destul de mic de altfel: doar o sufragerie şi un dormitor. În sufragerie aveam o bibliotecă şi un birou, iar în dormitor un pat de o persoană, încadrat de două noptiere, un dulap care ocupa jumătate de perete şi un poster pe care îl înlocuiam în fiecare an. Sigur, nu era mult, însă pentru mine era suficient! Locuiam deja aici, de câţiva ani buni. Chiar dacă locul îmi displăcuse poate la început, cred că fusese necesar doar puţin timp pentru a mă obişnui cu el, iar apoi începuse chiar să îmi placă. Mai ales iarna şi primăvara priveliştea era incredibilă; începusem mai nou să mă bucur de natură.

Fiind ora cinei am pregătit ceva din lucurile pe care le aveam în frigider, am împărţit totul pe-din-două şi am mâncat amândoi. După aceea am strâns prin bucătărie şi am aranjat patul pentru Oaspetele meu. Am mai povestit o vreme, iar apoi am mers amândoi la culcare. Nu mă simţeam deloc incomodat de noua prezenţă din apartamentul meu. Oaspeţii sosiţi pe neaşteptate pot fi de multe ori destul de supărători, însă acum nu era deloc cazul. Chiar din contră, atmosfera era destinsă, fapt surprinzător şi pentru mine.

Am cedat patul, iar eu m-am întins pe câteva pături pe jos. M-am întors de câteva ori de pe o parte pe alta, şi în ciuda somnului de după masă, am adormit destul de repede.

A doua zi am mâncat micul dejun pe fugă şi am ieşit pentru a merge la piaţă. Noile condiţii solicitau o reaprovizionare. În timp ce închideam uşa pe dinafară am fost intrebat:

- Ştii că voi rămâne de acum cu tine? întrebarea era mai mult retorică.

- Ştiu, am raspuns eu, însă nu am avut idee cum să mă comport, decât ca şi cu un oaspete!

2012

Daca tot e anul nou m-am gandit ca pot pune si eu ceva nou.

Ca un baiat bine crescut indic si sursa (intreg eseul e interesant):

http://www.paulgraham.com/disagree.html