Elegia șoferilor

*pun aici un text mai vechi; nici eu nu stiu ce sa mai zic de el.


Când am învățat să conduc, unchiul meu mi-a spus o vorbă – „Există trei categorii de oameni în lume: muncitori, intelectuali și șoferi.” Nu știu dacă expresia implica și o ierarhie. Unchiul meu se mutase de mult de lângă noi, într-un foarte mare oraș în sudul țării. Ca să ajungi acolo era nevoie de cel puțin două zile de mers. Trebuia să treci munții,unde se făceau de multe ori blocaje, trebuia să traversezi un râu pe un pod mobil, iar apoi trebuia să străbați câmpia, unde suflatot timpul un vânt năpraznic. În ciuda distanței, el ne trimitea întotdeauna scrisori și felicitări cu ocazia sărbătorilor. Se mutase acolo și se căsătorise, dar, după cum merg lucrurile, după câtva timp amândoi și-au dat seama că nu mai țin unul la altul. Dorința unchiului meu fusese să aibă copii,sau măcar unul singur. Bineînțeles că visul lui nu se mai putea realiza acum, nici măcar să înfieze unul, pentru că soția lui nu era deloc de acord. Așa că tot ce avea eram noi, nepoții lui, și noi stăteam undeva departe.

Mustața stufoasă era singura asemănare dintre unchiul meu și domnul Buchic, care locuia cu două case mai în jos de noi. Dl Buchic avea o dubă pe care o folosea să transporte ziare. Asta era slujba lui. Era înalt și slab, cu fața lunguiață și, spre deosebire de unchiul meu, avea familie numeroasă. El și soția lui aveau șase copii, iar pe lângă aceștia mai înfiaseră doi. Cartierul nostru se afla departe de oraș. Ca să mergi până în oraș trebuia să pornești cu cel puțin o oră înainte.

Dl. Buchic lucra de obicei noaptea, luând ziarele de la tipografie și distribuindu-le pentru a putea fi vândute în zori de zi. De aceea, dimineața se trezea târziu, iar când ne întorceam noi de la școală, el de abia se trezea și își lua micul-dejun. Intra în vorbă cu noi,picii din cartier, și ne trata cu seriozitate.

Puțini oameni își puteau permite o mașină. Duba pentru ziare a dl. Buchic era una din puținele mașini pe care le văzusem. De fiecare dată când ne vedea că mergem în oraș dl. Buchic ne lua cu mașina. Uneori , când nu lucra noaptea, își umplea duba cu copiii care mergeau la școală.

Fie că nimerieai în față, pe singurul loc de lângă șofer, fie că ajungeai în spoate printre ziare, drumul era întotdeauna o plăcere. Dacă stăteai în față, dl. Buchic îți spunea o mulțime de informații despre drum, sau alte noutăți și știri. Nici nu ar fi fost de așteptat ca cineva care distribuie ziare să nu fie la curent cu tot ce se întâmplă.

- Dacă o iei pe la Tăietură ajungi mult mai repede, spunea el, dar, dacă vrei să ajungi la Monument mai bine o iei pe sub pod și ocolești centrul. E drumul ceva mai lung, dar scapi de toată aglomerația.

Tot timpul povestea alte trasee ideale și asta mereu presărând și alte informații utile.

- Cinematograful e închis săptămâna asta, renovare.

Sau,

- S-a deschis o nouă popicărie și totul e la jumătate de preț în prima săptămână.

Unii din noi chiar începusem să le adunăm în carnețele bine îngrijite, care deveneau repede obiecte valoroase de colecție.

Dacă prindeai unul din locurile din spate drumul nu era cu nimic mai plictisitor. Pentru a-și distra pasagerii dl. Buchic conducea nebunește, iar când ajungeam la destinație trebuia să te aduni de prin ziarele rămase în dubă.

Astfel stând lucrurile, nici nu știai ce să-ți dorești: locul din față, mult mai confortabil, însoțit cu o mulțime de informații prețioase, sau îngrămădeala din spate, care se transforma, odată ce mașina pleca, în cel mai intens montagne ruse.

Noi eram niște puști,iar dl. Buchic era om în toată firea. Cu timpul am crescut și mustața stufoasă a dlui. Buchic a început să aibă tot mai multe fire albe, părul a început să i se rărească și fruntea i-a devenit din ce în ce mai lată.

Fiindcă dl. Buchic a fost unul din cei mai buni oameni pe care i-am cunoscut, am ținut neaparat să fiu prezent la înmormântarea sa. Fiind un număr restrâns de oameni, fiecare a avut ocazia să spună câte ceva. Eu mi-am început discursul astfel:

- Când am învățat să conduc, unchiul meu mi-a spus o vorbă: „Există trei categorii de oameni – muncitori, intelectuali și șoferi.” Nu știu dacă era implicată și o ierarhie...