Romanul Douasprezece scaune a aparut pentru prima data in 1928 si reprezinta primul rezultat al colaborarii celor doi autori.
Actiunea se petrece in goana dupa comoara ascunsa de soacra lui Ippolit Matveevici Vorobianinov, functionar al statului sovietic, intr-unul din cele douasprezece scaune care s-au aflat in fosta lor casa boiereasca. Cartea se anima o data cu intrarea in scena a "maestrului combinatiilor", fiul supusului turc Ostap Bender.
Ilf si Petrov nu ne ofera o carte filozofica sau psihologica, nici o explicatie sau istorie a materialismului istoric. ci o satira a societatii rusesti din timpul NPE-ului sovietic ( Noua Politica Economica), dintre anii 1921-1928.
Pe langa multele replici amuzante, mi-a placut primul paragraf, care mi s-a parut un bun inceput de carte:
In orasul X, capitala de judet, erau atat de multe frizerii si intreprinderi de pompe funebre, incat ai fi putut crede ca locuitorii acestui oras se nasc ca sa se barbiereasca, sa se tunda, sa-si faca o frectie si, indata dupa asta, sa moara. In realitate insa, in orasul X, capitala de judet, oamenii se nasteau, se barbiereau si mureau destul de rar. Orasul ducea o viata cat se poate de linistita. Serile de primavara erau incantatoare, noroiul lucea in lumina lunii ca antacitul si toti tinerii din oras erau atat de indragostiti de secretara comitetului sindical al lucratorilor din intreprinderile comunale, incat acest lucru o impiedica sa stranga cotizatiile.
Nu pot sa inchei fara sa nu prezint si situatia poeziei in perioada respectiva:
Pe coridor se plimba poetul redactiei, care ii facea curte unei dactilografe, ale carei solduri modeste dezlantuiau in el sentimente poetice. El o conducea la capatul coridorului si, ajunsi langa ferestra, ii facea declaratii de dragoste, la care fata ii raspundea:
- Am astazi numca suplimentara si sunt foarte ocupata.
Asta insemna ca il iubeste pe altul.
Poetul se incurca in picioarele celor de la redactie si adresa tuturor cunoscutilor aceeasi cerere uimitor de monotona:
-Da-mi zece copeici pentru tramvai(p. 246)
Citatele care mi s-au parut amunzante nu le pun, si-ar pierde din farmec daca ar fi scoase din context, si ii las pe viitorii cititori sa decida singuri care replici merita onoarea de a fi mentionate. Dousprezece scaune mi-a oferit o lectura placuta si mi-a adus aminte de o atmosfera distrata, de care imi era dor.
